Speranța, care împlinise 72 de ani, și-a trăit toată viața la țară. Mulți ani a muncit la crescătoria de păsări, unde munca fizică epuizantă și nesfârșitele griji gospodărești i-au subminat treptat sănătatea. La bătrânețe, femeia și-a pierdut complet vederea, nemaireușind să distingă nici măcar siluete sau contururi.
În tinerețe, Speranta încerca să câștige mai mulți bani pentru a-și îmbunătăți traiul. Pentru viața personală nu-i rămânea timp. Abia la 40 de ani și-a dat seama că va fi extrem de dificil să găsească un partener de viață: majoritatea bărbaților din sat erau deja căsătoriți, unii se alcoolizaseră, iar alții plecaseră la oraș în căutarea unui trai mai bun.
Totuși, destinul a adus-o alături de Eugen — un tractorist cu care lucrase mulți ani umăr la umăr la fermă. Într-o zi, Speranța l-a privit cu alți ochi. Între ei s-a înfiripat o idilă. Dar bărbatul s-a dovedit a fi nesigur: dispărea adesea cu prietenii, bând până își pierdea mințile. Un an a dus-o cu vorba, nehotărându-se nici pentru ceva serios, nici să renunțe la viciul său pentru familie. Speranța s-a săturat de ezitările lui și era gata să rupă relația. Dar, cum se întâmplă adesea, el a luat-o înainte și a dispărut. Speranta a decis că a avut noroc.
Mai târziu, a aflat despre sarcina ei și a preferat să ascundă această veste de Eugen. După câteva luni, el s-a intoxicat cu monoxid de carbon în propria casă după încă o beție cu prietenii lui neglijenți. Iar Speranta a născut un fiu, Mihai.
Băiatul și-a arătat caracterul încăpățânat încă din primele luni de viață. Speranței îi era greu să facă față unui copil atât de vioi și încăpățânat, care cerea atenție constantă. Încă din școala primară, era chemată regulat pentru discuții despre comportamentul fiului său. Mihai era îndrăzneț și nu asculta pe nimeni. În viața lui nu existau autorități, iar reproșurile mamei le percepea ca pe un sunet gol. Din cauza curajului său, băiatul se băga mereu în belele, testând răbdarea și inima mamei sale.
Când Mihai a devenit adolescent, Speranța a vărsat multe lacrimi, sperând că își va veni în fire și se va schimba. Deseori trebuia să se întâlnească cu polițistul de sector, care amenința că se va ocupa serios de băiat. La 20 de ani, Mihai i-a anunțat mamei că pleacă în nord să lucreze în ture. Speranta a încercat să-l convingă să nu plece, dar știa că e inutil.
Băiatul a făcut trei drumuri dus-întors, apoi a dispărut. Prietena Speranței, Valentina, venea des să o consoleze:
— O să se întoarcă Mihai al tău, unde să se ducă? Poate a întâlnit o fată acolo, a decis să rămână.
— Nu, e altceva aici, — răspundea Speranța cu lacrimi în ochi. — Îl cunosc, la el nimic nu se întâmplă fără motiv. Măcar să se întoarcă sănătos. Sunt distrusă.
Dar anii treceau, iar de la Mihai nu venea nicio veste. Speranța publica anunțuri în ziare, contacta spitalele, încerca să-l găsească prin colegi și firma unde lucrase, dar fără rezultat.
Au trecut zece ani. În tot acest timp, Mihai nu a dat niciun semn de viață. Din cauza muncii grele și a îngrijorărilor constante, Speranța a orbit complet. Companionul ei fidel a devenit un câine mare, Ursu, care nu se îndepărta niciodată de stăpâna sa.
Acum trei ani, Valentina a murit, iar Speranța a rămas singură cu durerea ei. Nu mai avea pe nimeni care să o sprijine. În satul lor izolat, oamenii noi apăreau rar. Bătrânii mureau, iar tinerii plecau la oraș. Nu mai rămăseseră mai mult de zece gospodării locuite. Așa își trăia Speranța ultimele zile într-o căsuță bătrânească la marginea satului.
Ileana, o poștăriță tânără de 24 de ani, o trata pe bătrâna oarbă cu căldură și o vizita des, chiar și când asta depășea atribuțiile ei. Speranța nu primea ziare și reviste, nu mai putea citi. Ea doar asculta radioul sau televizorul. Ileana făcea cumpărături, ajuta prin casă, uneori îi citea cărți sau reviste cu voce tare.
— Leonida! — striga vecina Laura. — Fii atentă! Se spune că au apărut niște agenți imobiliari, se învârt pe-aici, caută ceva. Să vezi că vor începe să ne alunge!
— Cum așa? Ce vor? — a întrebat Speranța speriată.
— Vor să construiască ceva. Fie case de vacanță pentru bogătași, fie o bază de agrement. Nu știu exact, dar fii vigilentă. Și nu lăsa pe nimeni să intre. Dacă se întâmplă ceva, sună-mă, îl trimit pe fiul meu la tine.
— Mulțumesc, voi ține minte. Nu voi vinde această casă. Aici m-am născut, aici voi și muri. Nu mai am mult de trăit. Nu am nevoie de complicații cu mutatul. Vreau să trăiesc în locul meu natal.
După câteva zile, cineva a bătut la ușa Speranței. Ea a întrebat: „Cine e?”, dar nu a primit niciun răspuns.
Bătrâna a deschis ușa, pregătindu-se să alunge constructorii cu mătura. Dar în prag stătea un bărbat tânăr, care s-a prezentat ca fiind fiul ei!
— Mihăiță! — a oftat ea. — Unde ai fost? Lasă-mă să te îmbrățișez.
Speranța l-a strâns cu putere pe fiul ei, inundată de lacrimi. Fața lui nu o putea vedea, dar cu mâinile i-a conturat chipul, i-a trecut palmele prin păr.
— Măicuță, chiar nu mă vezi deloc?
— Nu, dragul meu, de aproape trei ani nu mai văd nimic, doar întuneric. Boala și lacrimile mi-au luat vederea, dar acum că te-am regăsit, parcă simt că și sufletul mi s-a luminat.
Mihai a intrat în casă, pășind nesigur, de parcă nu recunoștea locurile. Ursu, care dormea lângă sobă, s-a ridicat brusc și a început să mârâie amenințător.
— Ursu, liniștește-te! E Mihăiță al nostru, s-a întors acasă, a spus Speranța, mirată de reacția câinelui care nu obișnuia să fie agresiv cu nimeni.
Dar animalul continua să mârâie, părul de pe spinare fiindu-i zbârlit.
— Stai, mama, să mă obișnuiesc și eu cu câinele ăsta. De când îl ai?
— De vreo opt ani, dragul meu. Mi l-a adus Valentina când a văzut că nu mai pot vedea deloc. Mi-a fost ca un înger păzitor tot timpul ăsta.
Mihai a evitat câinele și s-a așezat la masă. Speranța, cu mișcări sigure, s-a îndreptat spre bucătărie.
— Trebuie să-ți pregătesc ceva de mâncare. Ești slab? Te-ai schimbat mult?
— Nu știu, mamă… Poate. Au trecut mulți ani.
Vocea lui suna ciudat, mai joasă decât și-o amintea ea, cu un accent ușor pe care nu-l recunoștea.
— Unde ai fost, Mihăiță? De ce n-ai dat niciun semn? Credeam că ai murit.
Mihai a oftat adânc înainte de a răspunde:
— Am avut probleme, mamă. Niște datorii. A trebuit să dispar o vreme. Am fost în Rusia, apoi în Ucraina. Am lucrat pe unde am putut. N-am vrut să te implic.
Speranța pregătea o mâncare simplă, dar mâinile îi tremurau de emoție. Îndemânarea dobândită în anii de orbire îi permitea să se descurce, dar ceva în vocea fiului ei o făcea să se simtă nesigură.
— Am pus anunțuri în ziare. Te-am căutat peste tot.
— N-aveam cum să știu, mamă. Dar acum sunt aici. Și… am nevoie de un loc unde să stau o vreme.
Ursu continua să mârâie din colțul lui, refuzând să se apropie de bărbat.
În zilele următoare, Speranța a observat lucruri ciudate. Mihai nu știa unde se află obiectele prin casă, deși crescuse acolo. Odată, când l-a rugat să-i aducă albumul cu fotografii din tinerețe, a trebuit să-i descrie exact unde se află, deși fusese mereu în același loc.
Într-o seară, când Ileana a venit în vizită, Mihai s-a comportat distant, aproape rece.
— Mihai, nu-ți amintești de Ileana? E poștărița noastră de câțiva ani. M-a ajutat mult când tu nu erai.
— Nu, mamă, cum să-mi amintesc? N-am fost aici.
Dar Speranța simțea că ceva nu e în regulă. Mihăiță al ei fusese mereu șarmant cu fetele, chiar și atunci când era obraznic cu toată lumea.
După ce Ileana a plecat, bătrâna l-a auzit pe Mihai vorbind la telefon într-o limbă străină, pe care n-o înțelegea. Vorbea în șoaptă, dar tonul era tensionat.
— Cu cine vorbeai, Mihăiță? întrebă ea când el se întoarse în bucătărie.
— Ah, cu un prieten din Rusia. Mă întreaba cum mă descurc.
Speranța simți un fior rece pe șira spinării. Mihai al ei nu avusese niciodată prieteni străini. Și mai era ceva – mirosul. Fiul ei mirosea întotdeauna a tutun ieftin și aftershave puternic. Acest bărbat avea un miros diferit, mai rafinat.
Într-o dimineață, pe când Mihai dormea, Speranța a pipăit ușor cufărul de sub pat, unde ținea cele mai prețioase amintiri: certificatul de naștere al lui Mihai, prima lui fotografie, un dinte de lapte și o șuviță de păr tăiată la primul an. Luă șuvița între degete și o mângâie, simțind-o aspră și dreaptă. Își amintea perfect că părul lui Mihai fusese moale și ondulat.
Într-o zi, Ursu a început să latre furios. Speranța a auzit pași pe alee și vocea Laurei:
— Leonida, sunt eu! Am venit cu Alexandru, băiatul meu, să te ajute la grădină!
Mihai a tresărit și a spus repede:
— Mamă, nu vreau să vorbesc cu nimeni acum. Spune-le că sunt ocupat.
Dar era prea târziu. Laura și fiul ei intraseră deja în curte.
— Bună ziua! Cine sunteți dumneavoastră? întrebă Laura, suspicioasă.
— E Mihăiță al meu, Laura! S-a întors acasă! spuse Speranța cu mândrie, dar vocea îi tremura ușor.
— Mihai? Băiatul tău? Dar eu îl știu pe Mihai, am crescut împreună!
Speranța simți cum inima îi bate tot mai tare. Alexandru, care avea aceeași vârstă cu Mihai, se apropie.
— Tu nu ești Mihai. Cine ești? Ce cauti aici?
Ursu lătra tot mai tare, iar Speranța simți cum bărbatul de lângă ea se încordează.
— Laura, e chiar el. S-a schimbat după atâția ani, spuse bătrâna, dar nesiguranța îi colora vocea.
— Nu, Leonida. Mihai avea o cicatrice mare pe față, de la accidentul cu bicicleta din clasa a șasea. Acest om nu are nicio cicatrice.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. Speranța, cu mâini tremurânde, a întins mâna și i-a atins fața, căutând cicatricea pe care o știa atât de bine – o linie groasă ce pornea de sub ochiul drept până la bărbie. Nu găsi nimic.
— Cine ești? șopti ea, retragându-și mâna ca arsă.
Bărbatul nu mai răspunse. Se auzi o bufnitură și ușa trântindu-se. Alexandru alergă după el, dar se întoarse după câteva minute, gâfâind.
— A fugit. Avea o mașină parcată după colț.
Speranța se prăbuși pe un scaun, simțind cum realitatea se clatină în jurul ei. Ursu veni și își puse capul în poala ei, liniștit acum.
— De ce? De ce ar face cineva așa ceva? întrebă ea cu voce stinsă.
Laura se așeză lângă ea și îi luă mâinile între ale sale:
— Cred că era unul dintre agenții imobiliari. Probabil încerca să câștige încrederea ta pentru a te convinge să vinzi casa.
În săptămânile următoare, Speranța nu-și găsea liniștea. Îl visa pe fiul ei adevărat, pe Mihăiță al ei, rătăcind pe undeva, poate având nevoie de ajutor. Ileana venea mai des, ajutând-o să depună o plângere la poliție despre impostorul care încercase să profite de ea.
Într-o seară ploioasă, când vântul bătea puternic în geamuri, Ursu începu să latre la ușă. Speranța, obișnuită acum să fie precaută, întrebă cu voce fermă:
— Cine e acolo?
— Eu, mamă. Mihăiță al tău.
Vocea era diferită de cea a impostorului – mai aspră, mai familiară. Speranța simți cum inima îi sare din piept.
— Cum să te cred? Dovedește-mi că ești fiul meu!
O tăcere scurtă, apoi vocea spuse:
— Îți amintești când aveam opt ani și am căzut din mărul din spatele casei? Mi-am rupt brațul și tu ai plâns tot drumul până la spital, spunându-mi povești să uit de durere.
Lacrimile îi inundară ochii Speranței. Această amintire nu o împărtășise niciodată cu nimeni. Cu mâini tremurânde, deschise ușa.
De data aceasta, Ursu nu mai lătra. Dimpotrivă, se repezi spre străin, gudurându-se fericit. Speranța întinse mâinile și atinse fața bărbatului din fața ei. Degetele ei găsiră cicatricea adâncă, atât de familiară, și părul ondulat al fiului ei.
— Mihăiță, chiar tu ești?
— Da, mamă. Am aflat că cineva a încercat să se dea drept mine. Îmi pare rău că am lipsit atât de mult.
În timp ce Mihai o îmbrățișa, Speranța știa că, în sfârșit, fiul ei adevărat se întorsese acasă. Nu mai avea nevoie de ochi pentru a recunoaște adevărul din inima ei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.