— Ai adus pe lume patru? Ia-i și descurcă-te singură, asta e prea mult! — mi-a declarat soțul, abia trecând pragul.
Îl priveam fără să clipesc. În cap era gol. Cele patru trupușoare în leagăne improvizate păreau ireale. Patru respirații, slabe ca freamătul aripilor unui fluture.
Travaliul a durat 18 ore. Lumina pâlpâitoare a lămpilor de spital. Strigătele moașelor. Țipătul meu, sfâșiind granița dintre viață și moarte.
Când a apărut primul bebeluș — Petru — am crezut că e sfârșitul drumului, am căzut în inconștiență, deși știam că vor urma și alții. Dar după el a apărut Maria. Apoi Elena. Și, în sfârșit, Oleg.
Sergiu stătea la ușa de la intrare a casei noastre, fără să-și scoată haina. În mână — o sticlă. Picături din ea cădeau pe podeaua uzată, dar mie îmi era absolut indiferent.
— Nu am fost de acord pentru așa ceva, — a continuat el, evitând să privească spre copii. — Am vrut o familie normală. Nu… asta.
„Asta” — erau odraslele noastre. Carnea și sângele nostru. Ochii, nasurile, degetele noastre.
Femeile din sat nasc câte doi — e deja un eveniment. Trei — subiect de discuție pentru mulți ani. Patru…
— Cum ai de gând să-i hrănești? — Sergiu și-a trecut nervos mâna prin păr. — De unde vei lua resurse? Cine va avea grijă de ei?
Tăceam. Copiii dormeau. Lumea s-a redus la o cameră mică cu patru leagăne, făcute de tatăl meu într-o noapte de insomnie.
— Tania, auzi? — și-a ridicat tonul.
— Știai și erai pregătit, iar acum spui așa ceva? Pleacă, — am spus încet. — Pur și simplu dispari.
Sergiu a încremenit. Apoi a clătinat din cap:
— Ai înnebunit. Patru copii. Doamne. Până în ultimul moment nu am crezut asta.
A închis ușa în urma lui. Nu a trântit-o. Liniștit, ca și cum își cerea scuze. Dar acel clic ușor al încuietorii a sunat ca un foc de armă. Lumea nu s-a prăbușit. S-a transformat pur și simplu.
Stăteam la fereastră, observând cum silueta lui se dizolvă în amurg. Sergiu mergea repede. Spatele drept. Nu s-a uitat înapoi niciodată.
Prima a venit Galina, vecina. Fără cuvinte a luat mătura, a măturat cenușa, a aprins focul în sobă. Apoi a apărut Nina Petrescu, fostă profesoară.
S-a așezat lângă leagăn, a început să fredoneze. Spre seară au apărut alte femei. Cineva a adus supă, cineva scutece.
— Vei rezista, fetiță, — a spus baba Claudia, cea mai vârstnică din sat. — Nu ești nici prima, nici ultima.
Iar noaptea am rămas singură. Copiii dormeau. În casă era atât de liniște, încât auzeam cum pulsează sângele în tâmple. Pe masă — patru certificate de naștere. Patru nume.
Nu plângeam. Lacrimile au înghețat undeva înăuntru. În locul lor a apărut determinarea — tare ca o stâncă.
Am sunat-o pe tata. Trei tonuri.
— Tată, — am spus. — A plecat.
Pauză. Respirație grea.
— Vin mâine, — a răspuns el simplu.
În acea noapte mi-am făcut o promisiune. Uitându-mă la corpurile lor micuțe, la degetele strânse în pumni, la guriţele întredeschise în somn.
— Mă voi descurca, — am șoptit. — Pentru voi. Pentru ceea ce am simțit când v-am auzit vocile pentru prima dată. Voi valorați toată durerea din lume.
Dimineața a sosit tata. Înalt, cărunt, cu ochii de culoarea cerului decolorat. S-a uitat la nepoți. A pus banii pe masă — tot ce avea.
— Vrei ceai? — am întrebat.
— Da, — a dat din cap. — Iar apoi voi construi încă o cameră. Iarna va fi înghesuit cu patru.
Așa a început viața noastră. Fără Sergiu. Fără milă de sine. Cu dragoste, care a înflorit ca mărul de la fereastră — perseverent, în ciuda a toate.
Copilăria celor patru ai mei curgea ca un râu — uneori agitat, alteori liniștit, dar întotdeauna umplând malurile cu viață.
Casa părintească de la marginea satului a devenit refugiul nostru.
— Nu se cuvine ca copiii să crească fără poveștile bunicii, — a spus mama mea, îmbrățișând pe fiecare.
Copiii creșteau ca floarea-soarelui — fiecare în direcții diferite, dar spre același soare. Maria — subțire, visătoare, cu ochi gri, putea găsi frumusețe în orice.
Petru — voinic, băiat serios, întocmai ca bunicul, deja la cinci ani ajuta la tăiatul așchiilor pentru aprins focul.
Elena — cea mai liniștită, mereu cu o carte, construia adăposturi pentru furnici.
Oleg — un visător neastâmpărat, mereu cu genunchii juliți.
Curtea noastră se umplea de voci de dimineață devreme până seara târziu. Ceea ce înainte părea imposibil, a devenit o rutină.
Am învățat să gătesc la sobă, ținând un bebeluș în brațe. Am învățat să cârpesc haine la lumină slabă, când toți dormeau deja. Am învățat să întind finanțele, ca aluatul pentru plăcinte — subțire, dar suficient pentru toți. Tatăl meu — bunicul Ioan pentru copii — a devenit protectorul lor informal. Nu i-a alintat niciodată, nu s-a gudurat, dar era mereu aproape. Tăcut, solid, ca un stejar puternic de lângă râu.
— Haideți, puișorilor, — spunea el sâmbătă, adunându-și nepoții. Și îi ducea în pădure, la pescuit, pe câmp — să-i învețe înțelepciunea vieții.
Într-o zi s-au întors spre seară, toți cinci, cu un aer conspirativ. Petru ținea ceva ascuns sub jachetă, iar Elena zâmbea misterios. Când au intrat în casă, bunicul Ioan a făcut un semn, și copiii au scos din ascunzătoare un pui de pisică, mic și slab, cu blana vâlvoi.
„L-am găsit lângă râu”, a explicat Petru cu seriozitate. „Era singur și plângea. Ca noi, dar numai unul.”
Inima mi s-a strâns. În ochii fiului meu am văzut înțelegerea profundă a propriei lor situații – abandonați de tată, dar totuși împreună.
„Putem să-l păstrăm, mamă?” a întrebat Maria, mângâind ușor pisoiul care tremura.
„Sigur că da”, am răspuns, realizând că această micuță ființă adăugată familiei noastre numeroase nu va face nicio diferență practică, dar emoțional însemna mult pentru copii.
Pisoiul, pe care l-au numit Zmeul, a devenit al cincilea copil. Dormea când cu Maria, când cu Elena, pescuia șoareci cu o eficiență surprinzătoare și îi însoțea pe gemeni în aventurile lor prin curtea casei.
Viața noastră se stabilizase într-un ritm previzibil. Dimineața, pregăteam micul dejun pentru toată familia – terci, pâine proaspătă, lapte de la vaca noastră. Apoi copiii plecau la școala din sat, eu mergeam la munca mea la dispensarul medical unde lucram ca asistentă, iar bunicul Ioan rămânea să aibă grijă de gospodărie.
Seara, ne adunam toți în jurul mesei mari din lemn, povestind întâmplările zilei. Petru vorbea mereu despre cum a ajutat la repararea gardului școlii, Maria împărtășea desenele și poeziile ei, Elena relata despre cărțile citite, iar Oleg ne distra cu aventurile lui imaginare.
Erau momente când oboseala mă copleșea. Nopți când, după ce toți adormeau, mă așezam pe prispa casei și priveam stelele, întrebându-mă ce face Sergiu, dacă s-a gândit vreodată la copiii lui, dacă regretă plecarea. Dar aceste gânduri veneau tot mai rar.
Într-o zi, când copiii aveau șapte ani, am primit o scrisoare. Adresa era scrisă de o mână familiară. Sergiu. Am deschis-o cu degetele tremurânde, ascunsă în camera mea.
„Tania, Sper că ești bine. Au trecut ani și am avut timp să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Locuiesc acum în oraș, am un serviciu bun. M-am recăsătorit. Soția mea nu poate avea copii și m-am gândit… poate ai putea lăsa unul dintre gemeni să vină la noi? Am putea oferi o viață mai bună, educație în oraș. Te rog să te gândești la asta. Sergiu”
Am stat minute întregi, privind foaia de hârtie. Apoi, cu mișcări lente, am rupt-o în bucăți mici, le-am dus la sobă și le-am aruncat în foc.
În acea seară, m-am uitat la copiii mei la masa de cină. Erau diferiți, dar legați printr-o conexiune profundă. Despărțiți, ar fi fost ca un copac fără rădăcini. Petru mereu o proteja pe Elena, care la rândul ei îl ajuta pe Oleg cu temele, iar Maria era inima grupului, cea care aducea bucurie când ceilalți erau triști.
„Mama”, a spus Maria deodată, privindu-mă cu ochii ei serioși, „arăți obosită. Te-a supărat cineva?”
„Nu, draga mea”, am răspuns, zâmbind. „Doar mă gândeam cât de norocoasă sunt că vă am pe toți.”
Ani de zile, Sergiu a încercat să reia contactul. Trimitea scrisori, cadouri pentru copii, chiar a venit odată la școala din sat, sperând să-i vadă. Dar copiii știau deja povestea. Nu cu resentimente, ci cu înțelegere simplă: tatăl lor biologic nu a putut accepta provocarea, iar asta a fost alegerea lui.
„Nu suntem supărați pe el”, mi-a spus Petru într-o zi, la doisprezece ani. „Doar că nu avem nevoie de el. Avem tot ce ne trebuie.”
Și avea dreptate. Casa noastră era plină. Bunicul Ioan le-a construit o cameră separată fetelor și una băieților. Am reușit să economisim suficient pentru a cumpăra cărți, instrumente muzicale, chiar și o bicicletă pe care o împărțeau toți patru.
Vara, curtea noastră devenea centrul social al satului. Copiii vecinilor veneau să se joace, atrași de energia și creativitatea celor patru. Construiau castele din lemn, puneau în scenă piese de teatru, organizau concursuri de pescuit la râu.
„Niciodată nu m-aș fi gândit că tu, cea mai liniștită fată din sat, vei ajunge să conduci o așa gospodărie”, mi-a spus într-o zi vecina Galina. „Dar parcă ești născută pentru asta.”
Nu i-am spus că nu a fost o alegere. A fost o necesitate transformată în putere. Am învățat să trăiesc nu doar pentru mine, ci pentru cinci suflete care depindeau de mine.
La școală, toți patru erau eminenți. Petru excela la matematică și științe naturale, Maria la arte și literatură, Elena la istorie, iar Oleg surprindea pe toți cu soluțiile lui neconvenționale la probleme.
„Ar trebui să meargă la liceu în oraș”, mi-a sugerat într-o zi directoarea școlii. „Au potențial pentru universitate, toți patru.”
Ideea m-a speriat și m-a bucurat în același timp. Visam ca ei să aibă oportunități pe care eu nu le-am avut, dar gândul de a-i trimite departe de casă îmi dădea fiori.
Într-o seară, am discutat cu toată familia.
„Vrem să mergem”, a declarat Petru, întotdeauna purtătorul de cuvânt neoficial. „Dar numai dacă putem sta împreună.”
„Și doar dacă tu și bunicul puteți veni des să ne vedeți”, a adăugat Maria.
Am găsit o soluție. Bunicul Ioan avea un vechi prieten de armată care locuia în oraș. A acceptat să le închirieze o cameră mare în casa lui pentru un preț modest.
La șaisprezece ani, cei patru au plecat la liceu. Am plâns toată noaptea înainte de plecarea lor, dar dimineața am zâmbit, ajutându-i să-și împacheteze hainele, cărțile, visurile.
„Veți fi bine”, le-am spus, îmbrățișându-i pe rând. „Sunteți patru. Împreună puteți face orice.”
Pisoiul Zmeul, acum un motan respectabil, a fost lăsat în grija mea și a bunicului. Casa părea brusc uriașă și goală. Dar la fiecare două weekenduri, se umplea din nou de voci, râsete, povești din oraș.
Anii au trecut. Toți patru au absolvit liceul cu distincție. Petru a fost admis la facultatea de inginerie, Maria la arte, Elena la medicină, iar Oleg la arhitectură.
În ziua festivității lor de absolvire a liceului, stăteam în mulțime, privind cum primesc diplomele unul după altul. Bunicul Ioan, acum cu părul alb ca zăpada, dar încă drept ca bradul, stătea lângă mine, mândru și tăcut.
„Ai reușit, Tania”, mi-a șoptit el. „Ai crescut patru copii minunați.”
„Noi am reușit, tată”, am răspuns, strângându-i mâna ridată.
După ceremonie, în timp ce făceam fotografii, o siluetă familiară s-a apropiat. Sergiu. Era îmbrăcat elegant, dar timpul nu fusese blând cu el. Părul rar, umerii încovoiați, riduri adânci în jurul ochilor.
„Felicitări”, a spus el, privind nesigur spre copii. „Sunt… mândru de ei.”
Petru a fost primul care a reacționat. A făcut un pas înainte, l-a privit în ochi pe bărbatul care era tatăl lor biologic și i-a întins mâna.
„Mulțumesc că ai venit”, a spus el simplu.
Nu au fost lacrimi, îmbrățișări dramatice sau reproșuri. Doar o recunoaștere calmă a realității. El era tatăl lor prin sânge, eu eram mama lor prin dragoste și sacrificiu, iar ei erau adulți acum, capabili să înțeleagă complexitatea vieții.
Mai târziu, când Sergiu a plecat, i-am observat pe cei patru stând aproape unul de altul, ca întotdeauna.
„Suntem bine, mamă”, a spus Maria, citindu-mi gândurile. „Întotdeauna am fost bine, pentru că te-am avut pe tine.”
Astăzi, privind înapoi la acea zi când am rămas singură cu patru nou-născuți, realizez că ceea ce părea o tragedie a fost de fapt începutul celei mai frumoase povești. Nu a fost ușor – au fost nopți de nesomn, lacrimi ascunse, griji constante despre bani și viitor.
Dar a fost autentic. A fost o viață construită pe alegerea de a iubi necondiționat, în fiecare zi, indiferent de dificultăți.
Cei patru copii ai mei sunt acum adulți cu propriile vieți. Dar în fiecare duminică, masa noastră din lemn se umple din nou. Petru vine cu soția lui, Maria cu logodnicul, Elena și Oleg aduc prieteni, colegi, povești noi.
Bunicul Ioan, acum în vârstă de optzeci și cinci de ani, stă în capul mesei, ascultând cu un zâmbet toate conversațiile care se suprapun.
Iar eu privesc la această familie a mea, la această minune care a crescut din cel mai dificil moment al vieții mele, și știu cu certitudine: nu aș schimba nimic.
„Patru copii?! Ia-i și pleacă!” – cuvintele care cândva m-au devastat au devenit fundația pe care am construit o viață plină de iubire, sprijin și conexiune autentică.
Uneori, cele mai mari binecuvântări vin deghizate în cele mai dificile provocări. Tot ce trebuie să faci este să ai curajul de a le accepta.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.