După divorț au trecut mulți ani, dar sufletul se vindeca încet.
Primul soț s-a dovedit a fi nu doar un ratat — ci un adevărat parazit. Putere, bani, bucurie — a supt totul. Nu muncea, bea, dispărea nopțile, și apoi mai și fura lucruri, ca un șacal. Iar eu răbdam. Pentru fiul meu. Pentru Alexandru. Doar pentru el.
Când băiatul a împlinit doisprezece ani, s-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a spus: — Mamă, ajunge. Dă-l afară.
Atunci parcă mi-a căzut un văl de pe ochi. În aceeași seară l-am aruncat pe soț în stradă. Nicio picătură de regret — doar ușurare. Puteam să respir din nou liber.
Apoi au fost bărbați. Unii îmi scriau, alții mă invitau la cinema. Dar nu m-am îndrăgostit. Mi-era frică. Mă temeam să devin din nou servitoare în loc de soție.
În ultimii ani, foarte singură. Fiul a plecat în Canada, s-a stabilit acolo. M-a chemat la el, dar nu mă duc. Am trăit aici patruzeci de ani — rădăcinile, amintirile, durerea și fericirea sunt toate aici.
Și apoi a venit pandemia. Liniște. Patru pereți.
O prietenă mi-a spus odată: — Găsește-ți pe cineva! Măcar de vorbă!
Eu doar am ridicat din umeri: — Bărbații de vârsta mea — cărunți, cocoșați. Nu au nevoie de o femeie, ci de o îngrijitoare. Iar eu nu vreau să fiu îngrijitoare. — Atunci ia-ți unul mai tânăr! Încă ești plină de viață!
Am glumit, dar sămânța a fost plantată.
Și apoi l-am văzut.
În fiecare zi se plimba cu câinele în parcul nostru. Înalt, zvelt, într-o geacă neagră. Îl chema Mihai. 49 de ani. Divorțat, soția fugise în Spania, fiica era adultă.
Am început să vorbim. Apoi cafea. Apoi flori. În fiecare zi. Nici n-am observat cum a început să rămână peste noapte, iar apoi s-a mutat de tot.
Vecinele exclamau: — Ce reușită, Elena! Ce bărbat frumos ți-ai găsit!
Mă flata. Găteam, călcam, îl întâmpinam cu un zâmbet. Mi-am amintit cum e să te simți femeie.
Dar într-o zi a spus brusc: — Ar trebui să fii mai activă. Ai putea să scoți câinele la plimbare? — Nu mergem împreună? — Mai bine să nu apărem prea des împreună în public. Vor începe să bârfească…
Atunci m-a lovit realizarea: îi era rușine. De vârsta mea, de riduri, de părul cărunt — de orice.
M-am uitat în jur. Nu făcea nimic prin casă — nici măcar șosetele nu le arunca în coș. Iar eu? Găteam, curățăm, spălam… O servitoare. Nu o iubită. O menajeră.
Am prins curaj și i-am spus direct: — Mihai, în casă totul trebuie să fie egal. Calcă-ți singur. Și scoate-ți singur câinele.
El a zâmbit ironic: — Vrei un bărbat tânăr și frumos? Atunci fii pe măsură. Bucură-l, răsfață-l. Altfel, la ce-mi trebuiești?
L-am privit ca și cum l-aș fi văzut pentru prima dată și am spus încet: — Ai treizeci de minute. Ia-ți lucrurile. — Ce?! Fiica mea cu iubitul ei urmau să vină la mine! — Lasă-i să stea la fiica ta. Drum bun.
L-am dat afară. Fără țipete. Am închis ușa și am rămas singură cu gândurile mele. Nu aveam lacrimi, doar o convingere puternică că am făcut ce trebuia. Din nou. La 62 de ani, înțelesesem în sfârșit că merită să fiu singură decât să permit cuiva să-mi calce demnitatea în picioare.
Telefonul a început să sune după o oră. Era Mihai. Am ignorat. A sunat de zece ori într-o singură seară. Apoi mesaje: „Hai să discutăm”, „Nu fi așa”, „Îmi pare rău”. Am blocat numărul.
După două zile, a venit la ușă. Am deschis fereastra.
— Te rog, Elena, am făcut o greșeală. Lasă-mă să intru.
— Nu, Mihai. Ai spus exact ce gândești. Eu nu sunt o servitoare pe care o ții pentru comoditate.
A continuat să vină timp de o săptămână. Flori, bomboane, scuze. De parcă ar fi citit un manual despre cum să îmblânzești o femeie furioasă. Dar eu nu eram furioasă, eram trezită la realitate.
Într-o după-amiază, în timp ce stăteam pe bancă în parc citind, s-a așezat lângă mine un domn. Elegant, cu păr cărunt și ochi blânzi.
— Sunteți vecina de la etajul trei, nu-i așa? Marcel, de la cinci.
Nu îl recunoscusem imediat. Îl vedeam uneori în lift, dar abia dacă schimbaseră vreodată mai mult de un „bună ziua”.
— Da, Elena. Îmi pare bine să vă cunosc oficial.
— De câteva zile vă observ aici, la aceeași oră. Și mi-am luat inima în dinți să vă întreb dacă ați accepta să bem o cafea împreună.
Am ezitat. Era un bărbat de vârsta mea, poate chiar mai în vârstă. Dar avea ceva în privire ce inspira încredere.
— De ce nu? am răspuns.
La cafenea, am aflat că Marcel era profesor de istorie pensionat. Văduv de cinci ani. Doi copii stabiliți în străinătate. Scria poezii și avea o pasiune pentru grădinărit — balconul lui era plin de plante exotice.
— Știți, Elena, la vârsta noastră, nu mai trebuie să pierdem timpul cu jocuri și prefăcătorii. Putem fi sinceri de la început, nu credeți?
Am zâmbit. Era atât de diferit față de Mihai. Nicio urmă de aroganță, nicio încercare de a impresiona. Doar un om care își acceptase vârsta și căuta companie sinceră.
Am început să ne vedem regulat. Uneori la cafenea, alteori în parc. Într-o zi, m-a invitat să îi văd balconul-grădină. Era impresionant — orhidee, bonsai, plante carnivore.
— Fiecare are nevoie de îngrijire diferită, mi-a explicat. Ca și oamenii.
Într-o zi, în timp ce stăteam pe balconul lui printre plante, mi-a luat ușor mâna în a lui.
— Elena, nu vreau să te sperii, dar îmi place foarte mult compania ta. Cred că… m-am îndrăgostit puțin.
Am simțit cum roșesc ca o adolescentă.
— Marcel, nu știu dacă sunt pregătită…
— Nu trebuie să răspunzi acum. Avem tot timpul din lume.
În aceeași seară, fiul meu m-a sunat din Canada. I-am povestit despre Marcel.
— Mamă, sună bine. Dar fii atentă…
— Alexandru, am învățat lecția. Nu mă voi mai lăsa folosită niciodată.
Relația noastră a progresat încet, fără presiune. Marcel nu mi-a cerut niciodată să îi gătesc sau să îi calc. De fapt, de multe ori găsea el mâncarea gata când veneam în vizită. Împărtășeam responsabilitățile în mod natural — el făcea cafeaua, eu aduceam prăjituri, el uda plantele, eu ștergeam praful de pe cărți.
Într-o zi, Mihai m-a văzut cu Marcel în parc. A încercat să se apropie, dar Marcel, deși politicos, a fost ferm:
— Domnule, cred că doamna v-a comunicat deja decizia ei.
După ce Mihai a plecat, l-am întrebat pe Marcel:
— Nu te deranjează diferența de vârstă dintre noi?
El a râs:
— Ce diferență? Trei ani? Am 65, tu 62.
Am râs și eu, realizând absurditatea situației în care fusesem cu Mihai. Acum eram cu cineva care mă aprecia pentru cine eram, nu pentru serviciile pe care le ofeream.
La șase luni după ce ne-am cunoscut, Marcel m-a întrebat dacă vreau să călătorim împreună în Italia.
— Am economisit toată viața pentru a vedea Roma la bătrânețe. Și nu pot imagina pe nimeni altcineva alături de mine.
Am acceptat. La 62 de ani, am descoperit că viața poate începe din nou, că dragostea poate fi găsită la orice vârstă, dar numai când este bazată pe respect reciproc. Am învățat că nu e niciodată prea târziu să spui „ajunge” și să închizi ușa în urma celor care nu te prețuiesc. Și, mai presus de toate, am învățat că tinerețea nu este în ani, ci în suflet.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.