— Unde mergi pe o vreme ca asta? — întrebă controlorul, aruncând o privire spre Elena, care stătea pe peron cu sacoșe grele în mâini.
— Până la Stejărel, ultimul vagon, — răspunse Elena, întinzând biletul și, adunându-și ultimele puteri, își târî bagajele în compartiment.
Trenul se zgudui, scrâșnind din roți.
Pe fereastră treceau peisaje triste: câmpuri îmbibate de ploaie, clădiri dărăpănate, sate rare pierdute printre copaci. Ploaia bătea ritmic în acoperiș, ștergând culorile lumii dincolo de geam.
Elena găsi un loc liber într-un vagon aproape gol și își întinse picioarele obosite.
Ziua fusese epuizantă: cumpărături pentru cantina sătească, cozi interminabile, sacoșe grele. Și înainte de toate acestea — o noapte de nesomn. Trei ani de căsnicie și încă niciun copil. Ilie nu o învinovățise niciodată, dar în sufletul ei, Elena simțea o durere surdă.
Își aminti discuția de dimineață cu soțul ei.
— Toate la timpul lor, — îi șoptise el, sărutând-o pe tâmplă. — Nu grăbi destinul. Fericirea noastră încă ne așteaptă.
Zâmbi amintindu-și de îmbrățișarea lui caldă. Ilie îi devenise adăpost liniștit. Cândva venise în sat ca agronom și nu mai plecase niciodată — iubise pământul, munca și pe ea. Acum avea propria fermă, iar ea lucra ca bucătăreasă la cantina satului.
Scârțâitul unei uși o smulse din gânduri. La capătul vagonului apăru o femeie într-o pelerină închisă la culoare, cu gluga trasă pe cap. Chipul îi era ascuns, dar era evident că era tânără.
În brațe ținea două fășii, din care se zăreau fețe de copii.
Gemenii. Micuți de tot.
Femeia privi neliniștită în jur, o zări pe Elena și se îndreptă hotărâtă spre ea.
— Pot să mă așez? — vocea îi tremura ușor.
— Sigur, — răspunse Elena, făcând loc pe banchetă.
Femeia se așeză lângă ea. Mâinile îi tremurau vizibil, iar unul dintre copii începu să scâncească.
— Gata, puiule, — îi șopti ea, legănându-l cu grijă.
— Ce scumpi sunt, — zâmbi Elena. — Băieței?
— Un băiat și o fată. Ion și Maria. Au aproape un an.
Elena simți un junghi de invidie. Cât și-ar fi dorit și ea să strângă în brațe astfel de mogâldețe.
— Mergeți și dumneavoastră până la Stejărel? — întrebă ea.
Femeia nu răspunse. Doar își strânse copiii la piept și întoarse privirea spre geamul peste care ploaia se prelingea în șuvoaie.
Timp de cinci minute, călătoriră în tăcere. Afară, ploaia cădea și mai tare, transformând peisajul într-o pată acvarelă. Deodată, femeia se întoarse spre Elena:
— Aveți familie?
— Soț, — Elena își atinse inelul instinctiv.
— Sunteți fericită, — zâmbi amar femeia. — Vă iubește?
— Foarte mult.
— Visați la copii?
Elena ezită: — În fiecare zi.
— Și încă nu s-a întâmplat?
— Dumnezeu încă nu ne-a dăruit.
Femeia trase aer adânc în piept, aruncă o privire rapidă spre ușa vagonului și se aplecă spre Elena:
— Nu am mult timp să explic, dar văd… sunteți specială. Cineva mă urmărește. Copiii mei… ei trebuie salvați.
— Despre ce vorbiți? — Elena se trase instinctiv înapoi. — Poate ar trebui să anunțăm poliția?
— Nu! — femeia îi prinse disperată mâna. — Niciun polițist! Nu înțelegeți cine îi caută…
Trenul începu să încetinească. Următoarea stație.
— Vă implor, — femeia o privi fix în ochi. — Ei sunt în pericol. Ajutați-i…
Și înainte ca Elena să poată răspunde, femeia îi așeză rapid în brațe cei doi copii și un rucsăcel mic.
— Ce faceți?! — izbucni Elena, uluită…