Lenuța a zâmbit trist și a dat din umeri.
– Mama e prin Italia. N-am mai auzit de ea de doi ani. Tatăl meu… nici nu mai știu cum arată.
Tasia a simțit un nod în gât, dar n-a spus nimic. Se uitau una la alta ca două suflete rătăcite care, fără să se cunoască, s-au înțeles dintr-o privire.
Seara, când s-a stins lumina din dormitor, fetele au vorbit în șoaptă. Lenuța i-a povestit că în centrul acela trăiau copii din toate părțile – unii aduși de pe străzi, alții abandonați de rude, alții, ca ea, rămași fără părinți.
– O să te obișnuiești, – i-a zis. – Dar să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul. Ține capul sus.
Tasia s-a gândit la mama ei și la cum îi spunea mereu că bunătatea e o putere, nu o slăbiciune. Și a hotărât că, orice-ar fi, n-o să lase lumea să o înrăiască.
Zilele au început să semene între ele. Dimineața – școală. După-amiaza – curățenie, teme, mâncare fără gust. Dar în fiecare seară, ea și Lenuța se așezau pe patul de sus și visau.
– Eu vreau să fiu coafeză, – zicea Lenuța. – Să fac femeile frumoase, să plece zâmbitoare.
– Iar eu o să fiu asistentă, ca să-i ajut pe oameni. Așa voia mama, – îi răspundea Tasia.
Și râdeau. Pentru câteva minute, uita fiecare de locul în care erau.
Dar într-o zi, la școală, o profesoară nouă a intrat în clasă. Avea părul prins într-un coc și o privire blândă, dar fermă. S-a prezentat: doamna Mariana, de biologie.
Când a aflat de povestea Tasiei, a început să-i acorde atenție. Îi aducea cărți, îi vorbea despre lumea spitalelor, despre cum fiecare pacient are nevoie nu doar de medicamente, ci și de o vorbă bună.
– Ai sufletul potrivit, Tasia, – i-a spus odată. – Ține-l curat, și o să reușești.
Cuvintele acelea i s-au întipărit în inimă.
Timpul a trecut, iar Tasia a învățat din greu. A terminat gimnaziul cu note bune și, cu ajutorul doamnei Mariana, a reușit să intre la școala sanitară din oraș.
Când a plecat din centru, Lenuța a venit s-o îmbrățișeze.
– Vezi? Ți-am zis că o să reușești. Ține minte: nu uita niciodată de unde ai plecat.
Anii s-au scurs. Tasia a devenit o tânără asistentă la spitalul din Botoșani. Lucra pe secția de pediatrie, iar copiii o adorau. Le aducea jucării, le spunea povești, le ștergea lacrimile.
Într-o zi, pe hol, a văzut o fetiță mică, care stătea singură pe un scaun și plângea. S-a apropiat de ea, s-a aplecat și a întrebat cu voce blândă:
– Cum te cheamă, scumpete?
– Lenuța, – a spus fetița printre suspine. – Mama e bolnavă…
Tasia a zâmbit și a simțit cum îi strânge inima.
A îngenuncheat în fața ei și a spus:
– Știi ceva? Totul o să fie bine. Uneori, viața te învață să fii puternic chiar când crezi că nu mai poți.
Și, în clipa aceea, Tasia a înțeles că roata vieții se învârte. Că durerea de altădată s-a transformat în puterea de acum.
A privit spre cer, și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că mama ei zâmbește din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.