Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În document era descrisă o brățară subțire de argint, cu un mic pandantiv în formă de frunză. Pe spatele pandantivului erau gravate două inițiale: L și E.
Am simțit că mi se taie respirația. Brățara aceea o aveam de când mă știam. O educatoare mi-o dăduse când împlinisem zece ani și îmi spusese că fusese păstrată pentru mine printre lucrurile din dosarul meu.
Nu știusem niciodată cine o lăsase acolo.
— Este brățara mea, am șoptit. O port și astăzi.
Mi-am ridicat mâneca și i-am arătat-o asistentei sociale.
Femeia a privit pandantivul, apoi documentul.
— Descrierea coincide. Dar trebuie să verificăm toate informațiile înainte să tragem o concluzie definitivă.
Am încuviințat. Lucram de mulți ani în spital și știam că emoțiile nu puteau ține locul dovezilor.
În zilele următoare, am cerut sprijin pentru obținerea documentelor din dosarul meu de protecție specială și pentru verificarea informațiilor despre Eugenia Stanciu.
Am aflat că mama mea fusese foarte tânără când mă născuse. Nu avea o locuință stabilă, iar familia ei refuzase să o ajute. După câteva luni, nu mai reușise să mă îngrijească și ajunsesem în grija statului.
Dar cel mai greu mi-a fost să citesc cererea depusă de ea câțiva ani mai târziu.
În acea cerere, Eugenia întreba unde mă aflam și dacă putea primi informații despre mine. Scrisese că începuse să lucreze, că avea o cameră închiriată și că voia să afle dacă mai exista posibilitatea să mă vadă.
Nu am găsit în dosar dovada că reușise să mă întâlnească. Existau doar câteva răspunsuri administrative și mențiuni despre mutarea mea între instituții.
Nu știam de ce căutările ei se opriseră. Poate renunțase, poate nu mai primise informații sau poate viața o dusese în altă parte.
Pentru prima dată, însă, aveam dovada că încercase să mă găsească.
Am discutat cu soțul meu și am hotărât să continuăm verificările. Cu sprijinul specialiștilor și respectarea procedurilor necesare, am obținut și o confirmare genetică a legăturii de rudenie.
Rezultatul a venit într-o dimineață în care eram liberă.
Am deschis documentul acasă, la masa din sufragerie, cu soțul lângă mine.
Nu mai exista nicio îndoială.
Eugenia Stanciu era mama mea biologică.
Am început să plâng. Nu știam dacă de bucurie, de durere sau de oboseala tuturor anilor în care o căutasem.
— Am găsit-o, i-am spus soțului meu. Am găsit-o și am îngrijit-o aproape trei săptămâni fără să știu cine este.
El m-a îmbrățișat și m-a lăsat să plâng cât am avut nevoie.
A doua zi m-am întors la spital. Înainte să intru în salon, am discutat cu medicul și cu asistenta-șefă. Le-am explicat situația și am cerut ca îngrijirea mamei să fie organizată astfel încât să nu depindă exclusiv de mine.
Nu voiam ca emoțiile mele să afecteze tratamentul sau deciziile medicale.
Când am intrat în salon, Eugenia stătea lângă fereastră și privea copacii din curtea spitalului.
— Bună dimineața, doamnă Eugenia.
S-a întors spre mine.
— Bună dimineața, maică. Dumneata ești asistenta aceea care mă ajută?
— Da. Sunt Lăcrămioara.
A zâmbit.
— Ce nume frumos!
M-am așezat lângă ea.
Aveam în față femeia pe care o căutasem aproape cincizeci de ani. Aș fi vrut să o întreb de ce plecase, dacă se gândise la mine, dacă își amintea cum arătam când eram mică.
Dar nu puteam să-i cer să-mi răspundă la întrebări pe care boala nu o mai lăsa să le înțeleagă.
— Doamnă Eugenia, ați avut vreodată o fetiță?
M-a privit nedumerită.
— O fetiță?
— Da.
A rămas câteva clipe tăcută.
— Parcă am avut… Dar nu mai știu, maică. Sunt multe lucruri pe care nu mi le amintesc.
Mi-am coborât privirea.
— Nu-i nimic. Nu trebuie să vă amintiți acum.
Mi-a atins ușor mâna.
— De ce ești tristă?
Am încercat să zâmbesc.
— Pentru că mi-a fost dor de cineva foarte mult timp.
— Și ai găsit persoana aceea?
Am privit-o în ochi.
— Da. Am găsit-o.
Eugenia a zâmbit.
— Atunci să te bucuri, maică. Nu toți oamenii au norocul acesta.
Am ieșit din salon cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
În zilele următoare am început să înțeleg că regăsirea mamei mele nu avea să semene cu ceea ce îmi imaginasem în copilărie.
Nu urma să existe o îmbrățișare în care ea să-mi spună că mă căutase toată viața. Nu urma să-mi povestească limpede ce se întâmplase atunci când eram mică.
Boala îi afecta memoria, iar uneori nu recunoștea nici măcar salonul în care se afla.
Dar asta nu însemna că timpul petrecut împreună nu avea valoare.
După externare, împreună cu familia și cu specialiștii implicați în îngrijirea ei, am organizat o soluție potrivită nevoilor sale. Mama avea nevoie de supraveghere, tratament și ajutor pentru activitățile zilnice.
Am amenajat o cameră la noi acasă și am stabilit un program de îngrijire care includea sprijinul unei persoane cu experiență și controale medicale regulate.
Nu a fost ușor. Existau nopți în care mama se trezea speriată și nu știa unde se află. Uneori refuza mâncarea, alteori voia să plece pentru că spunea că trebuie să ajungă acasă.
Am învățat să nu o contrazic atunci când era confuză și să-i vorbesc calm, cu propoziții simple.
În fiecare dimineață intram în camera ei și îi spuneam:
— Bună dimineața, mamă. Sunt Lăcrămioara.
Uneori îmi zâmbea. Alteori mă privea ca pe o străină.
Într-o zi, i-am arătat brățara cu pandantivul în formă de frunză.
— Uitați, o am de când eram copil.
A luat-o între degete și a privit-o mult timp.
— Este frumoasă, maică. Ai grijă de ea.
— O să am.
Nu mi-a spus că o recunoaște. Nu am încercat să o forțez să-și amintească.
Am păstrat brățara ca pe o dovadă a faptului că, într-un moment al vieții ei, mama se gândise la mine și îmi lăsase ceva.
Au trecut lunile. Starea ei a avut perioade mai bune și perioade mai grele. Uneori putea să stea cu noi în sufragerie și să asculte muzică. Alteori era obosită și avea nevoie de liniște.
Fiica mea adolescentă a început să o viziteze în fiecare seară.
— Bunico, vrei să-ți citesc ceva?
Eugenia o privea cu blândețe.
— Citește, maică. Îmi place să aud glasuri tinere.
Nu știa întotdeauna că fata era nepoata ei. Dar se liniștea când o auzea citind.
Într-o după-amiază, mama m-a prins de mână în timp ce îi aranjam pătura.
— Lăcrămioara…
Am încremenit.
— Da, mamă?
— Să nu pleci încă. Stai puțin cu mine.
M-am așezat lângă ea.
— Stau, mamă. Nu mă grăbesc nicăieri.
Mi-a strâns mâna și a închis ochii.
Nu știu dacă în clipa aceea și-a amintit cine eram sau dacă doar recunoscuse vocea unei persoane care o îngrijea.
Dar nu mai aveam nevoie să transform fiecare gest într-o dovadă.
Înțelesesem că mama mea nu putea recupera anii pierduți și că boala nu avea să dispară pentru că eu o găsisem.
Am continuat să o îngrijim cu răbdare, să-i respectăm demnitatea și să-i oferim cât mai multă liniște.
Uneori mă gândeam la fetița care stătea la fereastra centrului de plasament și aștepta să apară mama ei.
Dacă aș fi putut să-i spun ceva acelei fetițe, i-aș fi spus că într-o zi își va găsi mama, dar că întâlnirea lor nu va fi așa cum și-o imaginase.
Nu avea să primească toate răspunsurile. Nu avea să poată schimba trecutul.
Dar avea să afle că fusese căutată și că nu toate ușile închise în copilărie însemnaseră lipsă de iubire.
Într-o seară, am intrat în camera mamei și am găsit-o privind pe fereastră.
— Pe cine aștepți, mamă?
— Nu știu, maică. Parcă trebuie să vină cineva.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Sunt aici.
M-a privit și a zâmbit.
— Bine că ai venit.
Am rămas lângă ea până s-a făcut întuneric.
O căutasem aproape toată viața, iar când o găsisem, mama nu mai știa cine eram. Dar eu știam cine era ea.
Și, după atâția ani în care așteptasem să vină cineva după mine, în sfârșit puteam să fiu eu cea care rămânea.