Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca a rămas cu caietul deschis în mâini. Pe prima pagină, Ilinca scrisese cu litere mari: “Lucrurile pe care vrem să le facem pentru mami și tati”. Dedesubt desenase patru oameni ținându-se de mână.
Am văzut cum nora mea citea în tăcere. Nu mai avea expresia aceea supărată de mai devreme.
— Ilinca, ce este caietul acesta? a întrebat ea.
— Este surpriza noastră, mami. L-am făcut cu Filip în ultima săptămână la bunica.
Bianca a întors pagina.
Ilinca scrisese că voia să-și pregătească singură ghiozdanul pentru școală, să-și pună hainele la loc și să o ajute pe mama ei să pregătească legumele pentru cină.
Filip desenase un pat făcut, un coș cu jucării și o pereche de pantofi așezați frumos lângă ușă.
— Dar de ce vreți să faceți toate astea? a întrebat Bianca.
Ilinca a privit-o cu ochii mari.
— Pentru că tu și tati veniți obosiți de la serviciu. Și noi putem să facem câteva lucruri singuri, ca să aveți mai mult timp să stați cu noi.
Bianca s-a așezat pe canapea.
— Cine v-a spus să faceți caietul?
— Nimeni, a răspuns Filip. Noi ne-am gândit.
— Dar bunica v-a pus să munciți?
Ilinca a clătinat hotărât din cap.
— Nu, mami! Bunica ne spunea mereu să mergem la joacă. Dar nouă ne plăcea să o ajutăm. Când udam florile, ne povestea despre ele. Când strângeam fructele, ne lăsa să alegem ce punem în coș.
Filip s-a apropiat de mama lui.
— Și știi ceva? La bunica aveam timp și de bicicletă, și de joacă, și de citit. Nu ne-a pus nimeni să facem lucruri grele.
Am rămas lângă ușă, fără să intervin. Voiam ca Bianca să-i asculte pe copii.
Octavian s-a așezat lângă soția lui și a început să răsfoiască paginile.
— Uite, Bianca, au făcut și un program pentru școală. Vor să-și pregătească hainele de seara și să nu mai alerge dimineața după lucruri.
Ilinca a zâmbit.
— Bunica ne-a spus că, dacă ne organizăm, avem mai mult timp pentru ce ne place.
Bianca a închis caietul și l-a ținut câteva clipe în poală.
— Eu am crezut că bunica v-a pus să faceți toate astea pentru că avea nevoie de ajutor.
— Dar avea nevoie uneori, a spus Ilinca. Și noi am vrut să o ajutăm. Nu e rău să ajuți pe cineva.
Nora mea a coborât privirea.
— Nu, nu este rău.
Atunci am simțit că pot să vorbesc și eu.
— Bianca, eu nu i-am pus pe copii la muncă. Le-am arătat lucruri simple, potrivite vârstei lor. Au avut timp să se joace, să se odihnească și să se bucure de vacanță. Dacă nu ar fi vrut să mă ajute, nu i-aș fi obligat.
Bianca m-a privit.
— Știu că ați avut grijă de ei. Dar m-am speriat când i-am văzut atât de schimbați. Mi s-a părut că nu mai au obiceiurile cu care erau obișnuiți acasă.
— Copiii cresc, mamă. Învață lucruri noi. Nu trebuie să fie exact la fel după fiecare vacanță.
Octavian a încuviințat.
— Eu cred că mama le-a făcut bine. Sunt mai independenți și mai atenți la cei din jur.
Bianca a rămas tăcută, apoi s-a ridicat și s-a apropiat de mine.
— Îmi pare rău că am ridicat vocea. Nu trebuia să vă acuz în fața copiilor.
Am privit-o cu atenție.
— M-a durut ce ai spus, Bianca. I-am primit cu drag și am avut grijă de ei două luni. Nu mă așteptam să fiu certată pentru că au învățat să strângă după ei și să mănânce ciorbă.
— Aveți dreptate. Am reacționat fără să-i întreb ce au făcut cu adevărat.
Ilinca a venit lângă noi.
— Mami, noi putem să mai mergem la bunica vara viitoare?
Bianca a zâmbit.
— Da, dacă bunica poate și dacă vă doriți.
Filip a sărit de bucurie.
— Atunci vreau să mergem iar cu bicicletele!
Am râs și l-am mângâiat pe cap.
— Mergem, puiule. Dar până atunci aveți școală.
În zilele următoare, Bianca a început să observe singură schimbările copiilor.
Ilinca își pregătea ghiozdanul fără să fie rugată. Filip își punea hainele murdare în coș și își strângea jucăriile înainte de culcare.
Nu făceau totul perfect. Uneori uitau, alteori se grăbeau să se joace. Dar încercau.
Într-o seară, Bianca m-a sunat.
— Doamnă Smaranda, vreau să vă spun ceva. Astăzi am venit foarte obosită de la serviciu. Ilinca a pregătit legumele pentru salată, iar Filip a pus șervețelele pe masă. Nu le-am cerut eu.
— Mă bucur, Bianca.
— Și după aceea au venit amândoi să stea cu mine pe canapea. Mi-au spus că au terminat repede ca să avem timp să citim împreună.
Am zâmbit.
— Vezi? Nu au învățat doar să facă treburi. Au învățat că timpul petrecut împreună este important.
Bianca a oftat.
— Cred că eu am confundat odihna cu faptul de a nu face nimic. Mi-era teamă să nu le stric copilăria cerându-le prea multe.
— Este bine să ai grijă să nu le ceri prea mult. Dar lucrurile mici, făcute cu plăcere, îi ajută să devină încrezători în ei.
Am continuat să vorbim din când în când. Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene, dar între noi a apărut mai mult respect.
În toamnă, când copiii au început școala, Bianca mi-a trimis o fotografie cu Ilinca și Filip pregătindu-și ghiozdanele pentru prima zi.
Sub fotografie scrisese: “Au ținut minte ce i-ați învățat.”
Am privit imaginea și am simțit o bucurie pe care nu o puteam descrie.
În vacanța următoare, copiii au venit din nou la mine. De data aceasta, Bianca nu mi-a mai dat o listă lungă de lucruri pe care să nu le facă.
Mi-a spus doar să am grijă de ei și să o sun dacă aveam nevoie de ceva.
Ilinca și Filip au alergat direct în grădină. Au vrut să vadă dacă florile pe care le plantaseră anul trecut crescuseră și dacă bicicletele lor mai erau în magazie.
În prima dimineață, Filip a venit la mine și m-a întrebat:
— Bunico, astăzi ce facem?
— Ce vreți voi, puiule. Sunteți în vacanță.
— Atunci mai întâi udăm florile și după aceea mergem cu bicicletele!
Am râs.
— Așa să fie.
Nu le-am oferit nepoților mei o vacanță scumpă, cu hoteluri și excursii în fiecare zi. Le-am oferit timp, răbdare, joacă și câteva lucruri simple pe care le învățasem și eu de la părinții mei.
Am înțeles că nu trebuie să le faci copiilor toate lucrurile în locul lor ca să le arăți că îi iubești. Uneori, cel mai frumos dar este să-i înveți că sunt capabili, că pot ajuta și că efortul lor contează.
Iar când i-am dus acasă la sfârșitul acelei veri, Bianca nu m-a mai întrebat de ce se schimbaseră.
M-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Mulțumesc că i-ați învățat să aibă grijă și de ceilalți.
Atunci am știut că înțelesese, în sfârșit, ce încercasem să le ofer nepoților mei.