Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns telefonul la ureche și am așteptat ca învățătoarea să continue. În spatele ei se auzeau glasuri de copii și muzică. Serbarea începuse deja, iar eu eram la o oră distanță, cu o cămașă albă întinsă pe pat.
— Doamnă Floarea, Rareș a pregătit un moment despre persoana care l-a învățat prima poezie. A vrut să fie o surpriză pentru dumneavoastră. Mi-a spus că v-a invitat și că i-ați promis că veniți.
Mi-am dus mâna la gură.
— Doamnă învățătoare, eu nu știam nimic despre surpriză.
— Știu. Dar copilul vă caută de când a intrat în sală. Acum spune că nu vrea să recite fără dumneavoastră. Aș vrea să înțeleg dacă există vreo posibilitate să ajungeți.
Am privit spre Ilie, care stătea lângă fereastră.
— Am putea veni, dar părinții lui Rareș ne-au spus că nu este loc pentru noi.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Cum să nu fie loc? Avem scaune pregătite și pentru bunici. Toți copiii au avut voie să invite persoane apropiate.
Atunci am înțeles că Sorin ne mințise ca să nu-și supere soția.
— Dacă plecăm acum, ajungem într-o oră.
— Vă rog să veniți. Putem schimba ordinea momentelor și să-l lăsăm pe Rareș spre final. Nu vreau să-l oblig să urce pe scenă plângând.
Am închis telefonul și m-am ridicat atât de repede, încât Ilie s-a speriat.
— Ce s-a întâmplat, Floareo?
— Ne așteaptă nepotul, Ilie. Și de data asta nu-l mai lăsăm singur.
Am împăturit cămașa, am pus-o într-o pungă curată și ne-am îmbrăcat cu hainele pregătite de cu seară. Eu mi-am luat paltonul vișiniu, iar Ilie și-a pus sacoul pe care îl purta la sărbători.
Am plecat cu mașina noastră veche. Ilie conducea atent, iar eu țineam punga cu cămașa în poală.
Pe drum, Sorin m-a sunat.
— Mamă, doamna învățătoare mi-a spus că veniți. De ce nu m-ai întrebat înainte?
— Te-am întrebat ieri dacă putem veni, Sorin. Mi-ai spus că nu este loc.
— Denisa este foarte supărată. Spune că o puneți într-o situație neplăcută.
— Dar Rareș este supărat? Pe el l-ai întrebat?
Fiul meu nu a răspuns imediat.
— Plânge de când a început serbarea.
— Atunci nu mai avem ce discuta. Venim pentru copil, nu ca să supărăm pe cineva.
Am închis telefonul. Îmi tremurau mâinile, dar nu de frică. Mă durea că ajunsesem să cerem voie să participăm la un moment important din viața propriului nepot.
Când am ajuns la școală, serbarea era încă în desfășurare. O femeie de la intrare ne-a îndrumat spre sala în care se aflau copiii.
Am intrat încet, ca să nu deranjăm. În față, câțiva elevi cântau un cântec, iar părinții îi priveau de pe scaune.
Rareș ne-a văzut primul.
S-a ridicat de lângă colegii lui și a alergat spre mine.
— Bunico! Ai venit!
L-am cuprins în brațe.
— Am venit, puiule. Îmi pare rău că am întârziat.
— Am crezut că nu mai vrei să mă vezi la serbare!
Mi-au dat lacrimile.
— Niciodată să nu crezi asta. Eu vreau să fiu lângă tine ori de câte ori pot.
Învățătoarea s-a apropiat și ne-a condus spre două scaune libere. Denisa stătea câteva rânduri mai în spate, lângă Sorin. Când ne-a văzut, și-a întors privirea.
Nu m-am dus la ea. Nu venisem să mă cert.
După câteva minute, învățătoarea a anunțat că urma un moment pregătit de Rareș.
— Copiii au avut de povestit despre o persoană care i-a învățat ceva important. Rareș a ales să vorbească despre bunica lui.
Am simțit că mi se strânge inima.
Rareș a urcat pe scenă, îmbrăcat într-o cămașă albă simplă. Cea cusută de mine era încă în pungă. Nu avuseserăm timp să i-o schimbăm.
A privit spre mine și a început să vorbească.
— Bunica mea m-a învățat prima poezie când aveam patru ani. Eu nu știam să citesc, dar ea îmi spunea câte un vers și eu îl repetam până îl țineam minte.
Copilul a făcut o pauză.
— Bunica locuiește la țară. Acolo am învățat să plantez flori, să am grijă de animale și să nu râd de oamenii care muncesc.
Am simțit mâna lui Ilie strângând-o pe a mea.
— Pentru serbarea de astăzi, bunica mi-a cusut o cămașă cu flori albastre. Eu am vrut să o port, dar nu am avut-o dimineață. Și am vrut să fie aici pentru că poezia mea este pentru ea.
Rareș s-a uitat spre învățătoare.
— Pot să o chem lângă mine?
— Sigur că da, Rareș.
M-am ridicat cu greu. Ilie mi-a luat punga din mână, iar eu am mers spre scenă.
Rareș m-a prins de mână și a început să recite o poezie scurtă despre bunici, pe care o pregătise împreună cu învățătoarea.
La sfârșit, m-a îmbrățișat.
Oamenii au aplaudat, iar eu am rămas câteva clipe fără să pot spune nimic.
Nu mă așteptasem să fiu chemată în fața tuturor. Nu aveam nevoie de aplauze, dar în momentul acela am înțeles cât de important fusese pentru Rareș să mă vadă acolo.
După serbare, părinții au început să se fotografieze cu copiii. O mamă s-a apropiat de mine și mi-a spus că îi plăcuse foarte mult momentul nepotului meu.
— Ce frumos a vorbit despre dumneavoastră! Se vede că sunteți foarte apropiați.
I-am mulțumit, iar Rareș a venit lângă mine cu punga în mână.
— Bunico, pot să îmbrac acum cămașa?
Am mers într-o sală liberă, unde l-am ajutat să se schimbe. Cămașa îi venea bine, iar florile albastre de la mâneci se vedeau frumos.
— Este cea mai frumoasă cămașă pe care am avut-o! mi-a spus.
Am ieșit împreună și am făcut câteva fotografii în curtea școlii.
Atunci s-au apropiat Sorin și Denisa.
— Mamă, putem vorbi puțin? m-a întrebat fiul meu.
Ilie l-a luat pe Rareș să-i cumpere apă, iar eu am rămas cu părinții lui.
— Mamă, îmi pare rău că v-am mințit. Nu trebuia să vă spun că nu este loc.
— Nu locul din sală m-a durut, Sorin. M-a durut că ți-a fost rușine să stai lângă noi.
Denisa a intervenit:
— Eu nu am vrut să vă jignesc. Doar că aici oamenii sunt mai atenți la felul în care se prezintă familiile.
Am privit-o.
— Denisa, eu nu am venit în haine murdare și nici nu am făcut scandal. Am venit să-mi văd nepotul. Dacă ți-e rușine că suntem oameni de la țară, este problema ta. Dar nu-l mai pune pe Rareș să sufere pentru asta.
Nu mi-a răspuns.
Sorin a coborât privirea.
— Ai dreptate, mamă. Eu trebuia să spun de la început că sunteți bineveniți.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea. Vreau doar să nu mai mințiți copilul și să nu mai hotărâți în locul lui că bunicii nu sunt potriviți pentru asemenea evenimente.
Denisa a rămas tăcută câteva clipe, apoi a spus încet:
— Am greșit când am vorbit așa despre dumneavoastră.
Nu am pretins că acele cuvinte ștergeau tot ce se întâmplase. Dar am acceptat că era un început.
În lunile următoare, Sorin a început să ne anunțe din timp când Rareș avea activități la școală. Nu am mers la fiecare eveniment, dar când nepotul ne-a invitat, am fost primiți fără discuții.
Denisa a rămas o femeie preocupată de felul în care o vedeau ceilalți, însă nu ne-a mai interzis să participăm la momentele importante din viața copilului.
Într-o duminică, Rareș a venit la noi și a scos din ghiozdan fotografia făcută după serbare. Eram eu, Ilie și el, în cămașa albă cu flori albastre.
— Bunico, vreau să o pui pe perete, lângă fotografia de la nunta voastră.
Am așezat-o într-o ramă și am pus-o în sufragerie.
De fiecare dată când o priveam, îmi aminteam nu de rușinea pe care încercase Denisa să ne-o facă, ci de bucuria nepotului meu când ne văzuse intrând în sală.
Nu am fost niciodată o femeie bogată și nici nu am încercat să par altceva decât eram. Am muncit la țară, mi-am crescut copilul și mi-am iubit nepotul.
Iar în ziua aceea am înțeles că pentru Rareș nu conta dacă aveam haine scumpe sau dacă vorbeam ca oamenii de la oraș. Conta doar să fim acolo când avea nevoie de noi.
Și, de atunci, ori de câte ori mă invita la un eveniment, nu mai întrebam dacă era loc pentru bunici.
Îl întrebam doar la ce oră trebuia să ajungem.