Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în dormitor, cu cana de ceai între palme, ascultând liniștea care se lăsase pe hol. Pentru prima dată după mulți ani, Lucian părea să înțeleagă că pregătirile de Crăciun nu se făceau singure.
După câteva minute, am auzit-o pe Valeria spunând:
— Lasă, mamă, că mă apuc eu de sarmale. Simina o să vină când se liniștește.
— Nu, mamă, a răspuns Lucian. Nu trebuie să așteptăm să vină ea. Putem să facem și noi ce este de făcut.
— Dar tu nu știi să pregătești sarmale!
— Atunci învăț. Sau facem mai puține. Nu cred că se supără cineva dacă nu avem zece feluri de mâncare.
Am auzit cum deschidea sertarele și muta vasele prin bucătărie.
— Mamă, spune-mi ce trebuie să fac.
Valeria a oftat.
— Spală-ți mâinile și adu-mi tocătorul. Eu pregătesc foile, iar tu faci umplutura.
— Bine. Dar mai întâi spăl vasele, că nu avem unde lucra.
Am zâmbit fără să vreau. Era prima dată când îl auzeam pe Lucian spunând singur că trebuie să spele vasele.
Nu m-am ridicat să-l ajut. Eram încă obosită și supărată. Aveam nevoie să văd dacă putea continua fără mine.
După aproape o jumătate de oră, cineva a bătut încet la ușă.
Era Iulia.
— Mami, pot să intru?
— Sigur, puiule.
A venit lângă mine și s-a așezat pe pat.
— Tata face sarmale cu bunica. A zis că tu trebuie să te odihnești.
— Și tu ce faci?
— Am pus farfuriile pe masă și am aranjat șervețelele. Tata mi-a spus să fac doar ce pot și să nu mă grăbesc.
Am mângâiat-o pe păr.
— Mulțumesc, iubita mea.
— Mami, tu ești supărată pe noi?
Am simțit că mi se strânge inima.
— Nu pe tine, Iulia. Sunt doar foarte obosită. Și am nevoie ca toți cei din casă să înțeleagă că nu pot face singură toate lucrurile.
Fetița a încuviințat.
— Eu credeam că îți place să faci totul. Mereu spuneai că te ocupi tu.
Vorbele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
Într-adevăr, ani întregi spusesem că mă ocup eu. Uneori pentru că voiam să iasă totul bine, alteori pentru că era mai simplu decât să explic de zece ori ce trebuia făcut.
Dar, fără să-mi dau seama, îi obișnuisem pe ceilalți să creadă că timpul meu nu avea limite.
— Îmi place să pregătesc sărbătorile, i-am spus. Dar îmi place și să stau cu voi. Anul acesta am ajuns să muncesc atât de mult, încât nici nu mai aveam timp să mă bucur de Crăciun.
Iulia m-a îmbrățișat.
— Atunci mâine stăm mai mult împreună.
După ce a ieșit, am rămas întinsă câteva minute. Din bucătărie se auzeau râsete și zgomot de vase.
La un moment dat, Lucian a venit la ușă.
Nu avea telefonul în mână.
— Simina, pot să intru?
— Intră.
S-a așezat pe marginea patului.
— Am făcut umplutura pentru sarmale. Mama le rulează, iar eu pregătesc oala. Nu știu dacă vor ieși ca ale tale, dar încercăm.
— Mă bucur.
A rămas câteva clipe tăcut.
— Mi-am dat seama de ceva. Eu am stat astăzi acasă și am pierdut timpul cu telefonul. Tu ai venit de la serviciu și te-ai apucat imediat de treabă. Iar eu m-am supărat când mi-ai cerut să spăl vasele.
Nu i-am răspuns imediat.
— Lucian, problema nu este doar ziua de astăzi. Așa se întâmplă de ani întregi. Eu trebuie să mă gândesc la toate. Tu mă întrebi ce să faci, iar dacă nu-ți spun, nu faci nimic.
A coborât privirea.
— Ai dreptate. M-am obișnuit să te las să organizezi totul.
— Și eu m-am obișnuit să nu mai cer ajutor, pentru că uneori era mai obositor să explic decât să fac singură.
— Știu. Dar vreau să schimbăm asta.
L-am privit cu atenție.
— Nu vreau să mă ajuți doar de Crăciun, pentru că am plâns. Vreau să te ocupi și tu de lucrurile casei fără să aștepți să-ți spun eu.
— O să încerc. Și dacă greșesc, o să repar singur, nu o să te chem să faci în locul meu.
Nu l-am îmbrățișat imediat. Eram încă supărată și aveam nevoie de timp.
Dar pentru prima dată după multă vreme, simțeam că mă ascultase cu adevărat.
În bucătărie, Valeria terminase de rulat sarmalele. Lucian le-a așezat în oală și le-a pus la fiert.
Au pregătit și o salată simplă, iar pentru desert au cumpărat a doua zi o prăjitură de la cofetărie.
Nu am mai făcut cozonaci și nici nu am mai pregătit toate felurile de mâncare pe care le aveam pe listă.
În seara de Ajun, am stat împreună în sufragerie. Iulia a pus colinde, Lucian a adus ceai, iar Valeria a povestit întâmplări din copilăria lui.
Pentru prima dată după mulți ani, nu am adormit cu gândul la toate lucrurile pe care nu apucasem să le termin.
A doua zi au venit rudele. Masa nu era la fel de bogată ca în anii trecuți, dar nimeni nu s-a plâns.
Lucian a servit mâncarea, a strâns farfuriile și a spălat vasele după ce au plecat musafirii.
Valeria m-a privit într-un moment în care eram singure în bucătărie.
— Simina, să știi că nu am vrut să te supăr ieri. Eu așa am fost obișnuită. Femeia făcea totul și nu se discuta.
— Știu, mamă. Dar eu nu vreau să trăiesc așa.
A încuviințat.
— Poate că ai dreptate. Eu am muncit mult și uneori mi-a fost greu. Dar nu m-am gândit că și tu treci prin același lucru.
Nu am mai continuat discuția. Era suficient că începuse să înțeleagă.
După sărbători, am stat cu Lucian și am făcut o listă cu lucrurile care trebuiau făcute în casă. Nu o listă pentru mine, ci pentru amândoi.
El și-a asumat cumpărăturile săptămânale, facturile și curățenia din baie. Eu am rămas cu gătitul în majoritatea zilelor, dar am stabilit că în weekend pregătim masa împreună sau gătește el.
Iulia a primit câteva responsabilități potrivite vârstei ei: să-și strângă lucrurile, să-și pregătească ghiozdanul și să ajute la așezarea mesei.
Nu a fost totul perfect.
Într-o seară, Lucian a uitat rufele în mașina de spălat. Le-a găsit a doua zi dimineață și le-a spălat din nou, fără să mă cheme.
Altă dată a cumpărat alt tip de detergent decât foloseam eu. Nu am făcut din asta o tragedie.
Am învățat amândoi că o casă nu trebuie să funcționeze după regulile unei singure persoane, ci prin contribuția tuturor celor care locuiesc în ea.
În primăvară, am avut o săptămână foarte grea la serviciu. Într-o seară am ajuns acasă după ora opt.
Când am intrat, am găsit bucătăria curată, cina pregătită și pe Lucian ajutând-o pe Iulia la teme.
— Ai venit? m-a întrebat el. Am făcut ceva simplu de mâncare. Spală-te pe mâini și vino să stăm împreună.
M-am așezat la masă și am simțit că îmi dau lacrimile.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— Nimic rău. Doar că nu mai sunt obișnuită să vin acasă și să fie totul pregătit fără mine.
Lucian a zâmbit.
— Atunci trebuie să te obișnuiești.
Am râs și eu.
Nu pot spune că o singură seară de Ajun ne-a schimbat viața peste noapte. Au fost discuții, greșeli și momente în care am simțit că ne întoarcem la vechile obiceiuri.
Dar diferența era că acum puteam vorbi despre ele fără să ajung la epuizare.
În Ajunul următor, Lucian a venit acasă cu lista de cumpărături făcută de el. A verificat ce aveam deja, a cumpărat ce lipsea și a început pregătirile înainte să ajung eu de la serviciu.
Valeria a venit și ea să ne ajute, dar de data aceasta nu mi-a mai împins ligheanul cu varză în față.
— Simina, eu pregătesc foile. Tu vrei să faci umplutura sau preferi să te ocupi de altceva?
Am zâmbit.
— Fac umplutura, mamă. Dar după aceea stăm toate la un ceai.
Lucian a ridicat privirea de la tocător.
— Și eu?
— Și tu, bineînțeles.
În seara aceea, când am terminat pregătirile, mi-am scos șorțul și l-am pus pe spătarul scaunului.
De data aceasta nu l-am scos pentru că nu mai puteam de oboseală.
L-am scos pentru că terminaserăm împreună.