În fiecare dimineață, aceeași poveste: ieșea abia din “cușcă”, și ea apărea după colț – o arătare zgâriată, un gândac vagabond cu o privire neașteptat de deșteaptă. Câinele mergea după el, fără să scoată un sunet, păstrând distanța, cartier după cartier, până la stație.
Ceasul suna fix la 6:30. Denis abia își deschidea ochii, pipăind după telefon pe noptieră. În cameră era semiîntuneric, afară se crăpa de ziuă, iar în piept, același sentiment de singurătate. Ah, cât ura diminețile de luni…
Peste patruzeci și viața tot ca la douăzeci: o garsonieră închiriată cu tapet zgâriat, scârțâind totul de la chiriașii dinainte, și doar poza fiicei de pe perete mai amintea că altădată fusese altfel.
— Hai, Denis Alexandrovici, strânge-te — își făcu cu ochiul în oglindă, încălțându-și papucii. — La nouă ai ședință, trebuie să revizuiești rapoartele.
Ritualul de dimineață, bătut în cuie de ani de zile: duș, bărbierit (firele albe din păr tot mai vizibile), cafea și un sandviș. Costumul pregătit de cu seară – bleumarin, un pic tocit la coate, dar încă decent. Cam ca Denis, de fapt.
Se uită rapid în oglindă și își aranjă cravata. Din reflexie, îl privea un bărbat obosit, de înălțime medie, cu cearcăne adânci sub ochi. Un corporatist clasic, cum îi zicea fosta.
— Stai prea mult la muncă! — îi răsunau și acum cuvintele ei. — Nu ești acasă, nu ieși cu fetița. Ce, vrei să-ți putrezești viața în contabilitatea aia a ta?
Denis dădu din cap în amintirile lui. Își luă mapa de piele (cadou de la colegi la 35 de ani), verifică actele. Totul era acolo.
Timp de plecare. Avea vreo cincisprezece minute de mers alert până la stație. Dacă totul mergea bine, ajungea la birou la opt fix.
— Iar tâmpitul ăsta! — mormăi enervat când o văzu din nou la colț. — Ce vrei de la mine, mă?!
Zi de zi la fel: ieșea din casă și din colț apărea ea – zgâriată, dar cu privirea aia… Parcă te citea. Mergea după el în tăcere, mereu la aceeași distanță, până la stație.
Denis încercase tot: țipase, fluturase dosare, chiar aruncase cu pietre (nu s-o nimerească – n-avea inimă). Dar cu cât o alunga mai tare, cu atât mai lipită devenea.
— Poate are turbare? — zise odată colega lui, Svieta, în pauza de masă.
— De unde? — făcu Denis un gest. — Ăștia turbatii sunt agresivi. Ăsta doar merge și se uită. Se uită în sufletul tău, mă înțelegi?
Lumea dădea din cap, așa, înțelegător.
— Știi… Animalele simt oamenii singuri.
— Nu-s singur! — zise Denis apăsat. — Doar… am multă treabă și toate cele…
Dar în adâncul lui, știa că Svieta avea dreptate. De când plecase soția, luând și fetița, viața lui devenise o rutină gri: muncă-acasă-muncă. Garsoniera aia închiriată în care locuia de zece ani nu devenise niciodată un „acasă”.
Și apoi… s-a întâmplat ceva minunat.
— Iar tâmpitul ăsta! — mormăi Denis, nervos, pășind pe strada umedă și rece de pe Octombrie. — Ce mai vrea de la mine acum?!
În fiecare dimineață, aceeași poveste: ieșea abia din „cușcă” și ea apărea după colț – o arătare zgâriată, un gândac vagabond cu o privire neașteptat de deșteaptă. Câinele mergea după el, fără să scoată un sunet, păstrând distanța, cartier după cartier, până la stație.
O făcea în tăcere. Nu lătra, nu cerșea, nu făcea nimic deranjant. Doar mergea. Și se uita la el.
La început, Denis încercase să o alunge. Aruncase cu o sticlă de apă, cu o pungă de chipsuri goală, chiar și cu o piatră. Nimic. Câinele se oprea, clipea rar, și apoi își relua pașii. Tot după el.
— Poate are rabie… sau e nebună — își zicea zilnic, dar deja nu mai avea energia să se enerveze.
Ceasul suna fix la 6:30. Denis abia își deschidea ochii, pipăind după telefon pe noptieră. În cameră era semiîntuneric, afară se crăpa de ziuă, iar în piept, același sentiment de singurătate. Ah, cât ura diminețile de luni…
Peste patruzeci și viața tot ca la douăzeci: o garsonieră închiriată cu tapet zgâriat, scârțâind totul de la chiriașii dinainte, și doar poza fiicei de pe perete mai amintea că altădată fusese altfel.
Ritualul de dimineață era bătut în cuie: duș, bărbierit, cafea, sandviș, costum bleumarin. Apoi, drumul spre stație. Și câinele.
Într-o vineri, Denis n-a mai putut. A întors capul brusc, s-a întors și a strigat:
— De ce, mă?! Ce vrei de la mine?! Ce-am făcut, de mă urmărești așa?
Câinele s-a oprit. Și-a lăsat capul în jos, s-a apropiat cu pași mici. Și-a scos ceva din gură – o brățară veche, roz, cu floricele.
Inima lui Denis a înghețat. A îngenuncheat, tremurând, și a luat-o în mână.
— Asta… asta e a fiică-mii… brățara de când avea șase ani… Cum? De unde…?
Și atunci a înțeles. Brusc. Ca o lovitură în piept.
Câinele nu era vagabond. Fusese câinele fetiței lui. Cel pe care îl dăduseră după divorț, când viața lor se făcuse praf. El plecase, soția plecase în alt oraș, iar fata… fata murise în accidentul ăla nenorocit.
Dar câinele rămăsese. Singur, în același cartier. Îl găsise, după ani. Și-l urmărea. Zi de zi. Fără să ceară nimic. Doar voia să fie aproape. Să nu-l lase.
Denis s-a prăbușit pe trotuar, cu brățara în mână și fața în palme.
— Iartă-mă… iartă-mă că nu te-am recunoscut…
Câinele s-a așezat lângă el. Așa, în tăcere. Ca în fiecare dimineață.
Și pentru prima oară după mult timp, Denis a simțit că nu mai e chiar singur.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce m