Vântul rece se târa pe străduțele pustii ale satului Sosnovca, azvârlind zăpadă în crăpăturile caselor vechi. Până și câinii stăteau ascunși prin cotețe sau sub streașini, evitând gerul aspru care pătrundea în oase. Ian Gordeev, fost pușcăriaș, mergea de-a lungul râului, înfășurat într-un palton subțire și jerpelit. Se întorsese în sat după cincisprezece ani de închisoare, hotărât să o ia de la capăt, dar știa că pentru săteni, el era tot „Ian al lui Pavel, hoțul care-a băgat spaima-n lume”. Vechile supărări și zvonurile despre trecutul lui încă pluteau în aer, ca fumul de la coșurile caselor.
Pe oriunde trecea, oamenii închideau porțile în urma lor, trăgeau perdelele sau schimbau vorba. Se obișnuise cu asta. Dar ceva în el tot spera că într-o zi, cineva îi va vorbi fără să-l privească de parcă ar fi o umbră.
Mergea încet, cu capul în pământ, bătând cu bocancii crăpați zăpada înghețată, când un țipăt sfâșietor i-a străpuns gândurile. Un țipăt scurt, disperat, care părea să răsară din măruntaiele pământului. A ridicat privirea și, în lumina slabă a amurgului, a zărit o femeie chinuindu-se în apele negre ale râului înghețat. Gheața subțire se spărsese sub pașii ei, iar acum ea se zbătea, cu mâinile amorțite, încercând să se agațe de margini.
Fără să stea pe gânduri, Ian a alergat. Și-a smuls paltonul de pe el și l-a aruncat pe mal. Apa era o sabie de ace, dar n-a simțit frigul. A spart cu pumnii gheața care se strângea în jurul femeii și a apucat-o de mâini. Ea plângea și țipa, ținându-și cu disperare o mână pe burtă — era însărcinată.
„Ține-te de mine!”, a strigat el, și cu toată puterea rămasă, a tras-o spre mal. Haina grea a femeii îi îngreuna mișcările, dar Ian nu a renunțat. S-a luptat cu sloiurile care se formau pe loc și, bucată cu bucată, a reușit să o ridice pe margine, trăgând-o pe zăpadă. Era palidă ca varul, tremura din tot trupul și abia mai respira.
Un sătean, bătrânul Mihalache, care auzise gălăgia, a venit fugind cu felinarul în mână. Când a văzut cine e, a încremenit o clipă. Dar apoi, văzând femeia zăcând pe jos, și-a revenit.
„În casa preotului!”, a strigat și l-a ajutat pe Ian să o ducă.
Înăuntru, preoteasa a aprins focul în sobă și a așezat femeia în pat. Medicul satului, bătrânul doctor Dascălu, a fost chemat în grabă. Toată noaptea, Ian a stat pe un scaun în colțul camerei, ud și înghețat, privind cum doctorul îngrijea femeia. O vedea cum geme încet, cum preoteasa îi ungea tălpile cu leacuri, iar doctorul îi verifica pulsul și asculta bătăile inimii copilului din pântec.
Afara, vântul continua să urle printre streșini, ca un animal sălbatic flămând. Ian se simțea ca într-o altă lume. Nu mai conta că trupul îi era amorțit sau că hainele atârnau grele de apă. Nu se gândea decât că femeia aceea trebuie să trăiască. Avea nevoie de asta, să o salveze, să dovedească măcar o dată că nu e doar Ian cel condamnat, Ian cel fără noroc.
Dimineața următoare, satul forfotea. Zvonul se răspândise ca focul: „Ian Gordeev a salvat-o pe Maria Pâslari de la moarte! Și era să moară și el de frig!”
Oamenii ieșiseră pe la porți, vorbeau în șoaptă. Bătrânii, care până ieri îl ocoleau, acum îl priveau altfel. Unii dădeau din cap aprobator, șoptind: „Poate că omul s-a schimbat…”
Când Ian a ieșit pe stradă, în haine uscate împrumutate de preot, oamenii s-au oprit. L-au privit. A simțit fiori, dar nu de frig – ci de teamă. Însă de data asta, nu era ura în ochii lor. Era uimire… și recunoștință.
Maria, cu obrajii palizi, dar cu zâmbet pe buze, a ieșit și ea, sprijinită de preoteasă. S-a apropiat încet de Ian, ținându-se de burta rotundă.
„Îți mulțumesc”, a zis cu voce stinsă, dar clară. „Mi-ai salvat viața. Și viața copilului meu.”
Ian și-a plecat capul, jenat. Nu știa ce să spună. O viață întreagă fugise de privirile oamenilor, iar acum toți îl priveau altfel.
Mai târziu, în acea zi, primarul satului, domnul Tănase, a venit la el. Purta cojocul gros și o bască veche.
„Ian”, a început ezitant. „Poate că ai greșit în viață. Dar azi… azi ai dovedit ceva. Satul are nevoie de oameni cinstiți. De oameni care să-și câștige locul prin fapte, nu prin vorbele altora. Vino să lucrezi cu noi la ocolul silvic. Avem nevoie de mâini bune. Și tu… tu ai demonstrat că meriți o a doua șansă.”
Ian nu-și putea crede urechilor. După atâția ani de greșeli, de frig, de foame și de rușine, cineva îi întindea, în sfârșit, o mână.
Se uită la Maria, la sătenii care așteptau răspunsul său cu o licărire de speranță. Și atunci, pentru prima dată după ani întregi, Ian a zâmbit.
„Da”, a zis. „Vreau să încep din nou.”
Și astfel, în micul sat Sosnovca, sub cerul plumburiu și vântul aspru, o nouă poveste de viață se năștea – una în care omul căzut își regăsea locul printre ai lui. A doua zi, Ian a început munca la pădure. Pe rând, oamenii au început să-i lase o cană de ceai pe prispă, o pâine caldă, o vorbă bună. Și, încet-încet, un suflet pierdut s-a întors printre cei vii.
Dacă ți-a plăcut povestea, dă-i un share prietenilor tăi. S-ar putea ca, undeva, cineva să aibă nevoie să creadă că există a doua șansă.