Fiul vitreg asculta în liniște lectura testamentului, în timp ce soția răposatului și iubitul ei abia se abțineau să nu izbucnească în râs, descoperind că moștenirea lăsată lui se rezuma la o simplă felicitare de „La mulți ani”.
O zi rece de noiembrie înțepenise atmosfera în biroul notarului. Șerban Voinea stătea încordat, cu maxilarul încleștat și degetele înfipte în brațele scaunului.
Cu trei zile în urmă, vântul aspru de toamnă îi ciufulea părul lângă mormântul lui Victor Pătrașcu — omul pe care îl numea tată, deși sângele nu-i lega. Cu șase luni în urmă, munții din Nepal îl luaseră pe Victor, iar abia acum fusese declarat oficial „decedat” după ce autoritățile încheiaseră căutările.
În fața lui, Marina — văduva — purta negru, dar cu o rochie elegantă, nepotrivită pentru doliu. Degetele ei subțiri îi atingeau abia vizibil genunchiul lui Alin Dobre, „vechi prieten de familie”, ale cărui priviri erau pline de subînțelesuri.
— Soției mele, Marina Pătrașcu, îi las vila de la țară, conturile bancare și șaptezeci la sută din acțiunile companiei „Pătrașcu Construct”, citi notarul, iar Marina își acoperi teatral gura, mimând șocul. Dar Șerban nu fu păcălit de ochii ei reci, în care se citea victoria.
— Fiului meu vitreg, Șerban Voinea, îi las o felicitare de aniversare, aflată în plicul anexat prezentului testament.
Respirația i se frânse. Petrecuse cincisprezece ani muncind cot la cot cu Victor, urcând de la simplu stagiar până la director financiar, renunțând la propriile visuri de arhitect. Și acum… o felicitare?
Alin ridică o sprânceană disprețuitoare. Marina îi aruncă o privire scurtă, dar colțurile gurii îi tremurau de la un râs abia stăpânit.
— Păcat, Șerbane, că n-ai reușit niciodată să faci parte cu adevărat din familie, rosti Marina cu o falsă compasiune. Acum ești liber să-ți faci viața cum vrei.
Ușa biroului lui Șerban se izbi de perete. Alin intră cu doi bodyguarzi.
— Golește biroul. Începând de azi, nu mai lucrezi aici.
— Pe ce bază? Am contract semnat…
— Anulat de noul director general. — Alin îi arătă inelul de aur, copia celui purtat de Victor. — Compania are nevoie de sânge proaspăt. Ție… succes cu felicitarea.
Bodyguarzii îl escortară spre ieșire. În treacăt, Alin îi șopti:
— Victor n-a reușit niciodată să te vadă ca pe un adevărat moștenitor. Probabil avea motive.
În garsoniera închiriată, Șerban privi lung felicitarea. Pe copertă era un far.
În interior, scrisul lui Victor:
„Ține minte ce vorbeam despre comoară, fiule. Farul îți va arăta drumul.
P.S. Cheia copilăriei tale te așteaptă acolo unde ascundeam desenele.”
Își aminti de ultima lor discuție, înainte de expediția din Nepal:
— De ce nu merge și Marina cu tine? întrebase atunci Șerban.
Victor îl privise cu un aer grav:
— Fii atent, fiule. Adevărul se ascunde unde am fost fericiți.
Amintiri se îngrămădeau acum. La aniversarea de 30 de ani, Victor îi spusese:
„Soarta ne dă copii nu prin sânge, ci prin legătura sufletelor. Tatăl tău biologic ar fi fost mândru de tine.”
Și atunci, pe malul mării:
„Semeni leit cu mama ta. Aceiași ochi… parcă îți citesc sufletul.”
Telefonul îi smulse gândurile. Cristina, logodnica lui.
— Nici măcar nu m-ai anunțat că te-au dat afară! Ce facem noi acum?
— Cristina… tu mă iubești pe mine sau funcția mea?
Pauza lungă spuse totul.
— Nu fi naiv. Trei ani am așteptat să ne alegi pe noi, nu pe Victor. M-am săturat de vise și promisiuni. Tu ai fost doar umbra lui.
Șerban închise telefonul. Privirea îi căzu din nou pe felicitare. „Golful Soarelui, 1990.”
Pornise a doua zi.
Golful nu se schimbase. Aceeași plajă cu scoici sparte, același far alb, scorojit de timp.
În cămăruța de sub scări găsi scândura veche. În spatele ei, carnetele lui de schițe și un plic galben. Pe el scria: „Pentru Șerban, când nu mă voi mai întoarce.”
Cu inima bubuind, deschise.
Un testament legal, semnat în Nepal înainte de dispariție. Victor îi lăsa lui întreaga companie, toată averea. Valabil dacă primul testament ar fi fost contestat.
Și o scrisoare:
Fiule, dacă citești asta, înseamnă că adevărul a ieșit la lumină. Marina știa că nu va primi totul. M-am prefăcut ca să văd cine e cu adevărat. Tu n-ai cerut niciodată nimic. Tocmai de asta meriți totul. Nu sângele ne leagă — ci sufletul tău curat. Fă ce vrei cu averea. Dar nu renunța la tine.
Cu drag,
Victor.
Șerban rămase pe podeaua rece, cu ochii în lacrimi. Nu pentru bani. Ci pentru că în sfârșit înțelesese cine fusese Victor pentru el.
Telefonul vibra. Marina. O ignoră.
Ieși din far, cu scrisoarea în buzunar. Privirea îi alunecă pe valuri. Zâmbi pentru prima dată după mult timp. Nu mai era doar fiul vitreg.
Era moștenitorul unui om care îi lăsase cel mai prețios dar: adevărul.
Și libertatea de a trăi așa cum își dorea.