Într-un sat de la marginea pădurii, acolo unde casele încă păstrau mirosul lemnului vechi și florile de la ferestre nu lipseau nici măcar iarna, trăia un câine bătrân, pe nume Ursu. Era un ciobănesc mioritic uriaș, cu blana albă-murdar, încâlcită pe alocuri, cu ochi atât de blânzi încât, de multe ori, bătrânii satului glumeau că dacă ar veni lupii peste oi, Ursu s-ar culca la picioarele lor, să nu-i deranjeze.
Ursu fusese odinioară cel mai temut câine din sat. Își păzea stăpânii cu viața și, pe când avea vreo cinci ani, a alungat un urs adevărat din pădure. Povestea a rămas pe buzele oamenilor, transmisă la șezători și la porțile caselor, mai ales în serile lungi de iarnă, când vântul suiera printre streșini. Dar anii au trecut, iar bătrânul patruped își petrecea acum zilele tolănit într-un colț al curții, cu urechile ciulite doar la chemarea stăpânului.
Într-o dimineață de toamnă târzie, când ceața învăluia satul ca o pătură groasă, iar frunzele cădeau leneșe din copaci, în curtea aceea a apărut o mogâldeață albă, cu pete cenușii. Era o pisicuță mică, abia învățată să meargă. Ochii ei verzi străluceau în lumina palidă a dimineții, iar boticul umed tremura de frig și teamă.
Se zice că venise dintr-o gospodărie de la marginea satului, unde fusese părăsită de mama ei. Ori poate cineva o abandonase pe marginea drumului, cine mai știe… Cert e că în acea zi, micuța s-a strecurat prin spărtura gardului și a pășit nesigură pe pământul înghețat.
Vecinii, curioși ca întotdeauna, s-au adunat de după garduri. Tanti Margareta, o femeie uscățivă, cu basma neagră legată strâns sub bărbie, era prima la orice noutate. Avea ochii mijiți și o voce pițigăiată, iar de data asta se sprijinea de gard, alături de nea Ilie, bătrânul morar.
— Se duce, măi Ilie! Se duce la Ursu! a șoptit ea, de parcă pisicuța ar fi putut auzi.
Toți știau că Ursu nu mai suporta nicio vietate pe lângă el. După ce murise Matilda, cățeaua cu care împărțise cușca ani la rând, se închisese în el. Nu mai lătra, nu mai gonea nimic, nu mai voia pe nimeni.
Pisicuța, pe care nimeni n-o botezase încă, se apropia cu pași șovăitori, lăbuțele mici afundându-se în pământul moale. Ursu zăcea întins, cu ochii întredeschiși. Doar vârful cozii se mișca, ușor, în semn că era treaz.
Au fost cinci secunde lungi, în care nimeni nu a îndrăznit să respire. Cineva, un copil de vreo opt ani, pe nume Dănuț, a strâns poarta în pumn, gata să sară să salveze pisoiul.
Și atunci s-a întâmplat. Ursu a ridicat greoi capul, a adulmecat mogâldeața și, cu o mișcare lentă, a scos limba aspră și a lins-o pe frunte. O singură dată. Apoi a oftat, a închis ochii și și-a așezat botul peste labele uriașe.
Pisicuța a clipit, s-a apropiat mai mult și s-a cuibărit între labele lui, lipindu-se de blana groasă. A început să toarcă. Un sunet abia perceptibil, ca o adiere. Dar în liniștea aceea de neîncredere, toți l-au auzit.
— Doamne… — a șoptit bătrâna Margareta, simțind cum i se umezesc ochii. — Nici copiii nu se îmbrățișează așa…
De atunci, povestea lor a devenit legendă în sat. Pisicuța a primit numele de Puf, iar nimeni n-a mai avut curaj să se apropie de Ursu fără permisiunea ei. Căci, deși blând, ciobănescul își făcuse din ea comoara lui. Nu mânca până nu venea și Puf la strachină, nu se culca până nu știa că ea e în siguranță.
Într-o seară de iarnă, când viscolul tăia obrajii, stăpânii au pregătit o cușcă mai mare. Au căptușit-o cu pături groase, iar pe acoperiș au pus câteva crengi de brad, ca să nu troznească zăpada. Ursu s-a instalat acolo, dar fără Puf nu închidea un ochi. Așa că pisicuța a primit și ea un culcuș mic, sub urechea lui. Acolo dormea, cu năsucul în blana lui deasă, în timp ce vântul spulbera zăpada de jur împrejur.
Primăvara, oamenii au început să treacă tăcuți pe lângă curtea lor. Unii se opreau cu copiii în brațe, să le arate „povestea” de dincolo de gard. Alții veneau cu câte un os pentru Ursu sau cu o bucată de pește pentru Puf.
Bătrânul morar, nea Ilie, le zicea tuturor:
— Măi oameni buni, vedeți? Uneori cele mai mari inimi bat în cei de la care nu te-ai aștepta. Ursu, ditamai dulăul, și-o mogâldeață de pisică… Și noi ne certăm pentru nimicuri.
Anii au trecut, iar povestea lor a rămas în sat. Copiii o ascultau seara, lângă sobă, cu ochii cât cepele, iar bătrânii spuneau că e semn de bine pentru gospodărie dacă două suflete atât de diferite se iubesc.
Căci în lumea lor mică, Puf și Ursu au dovedit că prietenia nu ține cont de mărime, vârstă sau fire. Ține de inimă.