Stăteam pe o bancă, în fața unui magazin din cartier, răsfoind absentă feedul de pe telefon. În jurul meu, lumea se grăbea: oameni cu sacoșe în mâini, alții vorbind la telefon, câțiva priviri pierdute în goana lor zilnică. Probabil aș fi rămas cufundată în acel scroll mecanic, dacă n-aș fi auzit, de nicăieri, o voce subțire, obosită, dar ciudat de hotărâtă.
— Tanti, nu vreți un frățior? Are cinci luni… îi e tare foame și vrea să mănânce.
Am ridicat privirea și m-am trezit în fața unei fetițe de vreo șase-șapte ani. Slăbuță, cu o geacă mult prea mare pentru trupul ei firav, o codiță prinsă într-o parte, cam ciufulită, și obraji palizi. Lângă ea, un cărucior vechi, ponosit, în care dormea liniștit un bebeluș. Îi auzeam respirația moale, ca un oftat prelung.
— Și… mama ta unde e? — am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
— E obosită… Doarme de mult timp. Eu îl hrănesc pe frățiorul meu. Mai avem doar pâine și apă…
Mi s-a strâns inima. Îmi venea să o iau în brațe, dar am înghițit în sec.
— Dar voi unde stați?
A arătat cu mâna spre un bloc scorojit de la marginea străzii. Un bloc cu cinci etaje, vopsit cândva în galben, acum gri și plin de pete de umezeală.
— Acolo… Ieri am sunat la tata, dar a zis că nu poate să vină… și că trebuie să ne descurcăm.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât. O fetiță atât de mică, împovărată de o greutate pe care n-ar trebui să o poarte niciun copil.
Am plecat împreună. Eu cu bebelușul în brațe, ea ținându-se de colțul gecii mele, cu pași mărunți, aruncându-mi priviri speriate, de parcă se temea că aș putea dispărea și eu — așa cum dispăruseră toți ceilalți din viața ei.
Apartamentul în care locuiau era întunecos, rece și umed. Pereți coșcoviți, un bec slab în tavan, câteva jucării aruncate într-un colț. Pe masă, o foaie mototolită, scrisă cu o mână tremurată:
„Iertați-mă, copii. Nu mai pot. Sper că veți găsi oameni buni.”
M-am așezat pe marginea patului cu Andrei — așa îi spunea fetița — în brațe. Am sunat la ambulanță, apoi la Protecția Copilului. Dar eu… eu nu am putut să plec.
Maria, căci așa o chema pe fetiță, m-a privit atunci cu o speranță amestecată cu teamă. Stătea în pragul ușii, cu aceiași ochi triști, ținându-se de mânecile prea lungi ale gecii.
— Vreți să rămâneți cu noi? — a șoptit.
Și atunci am înțeles că pentru ea, „a rămâne” nu însemna pe cineva care vine în vizită… ci pe cineva care nu pleacă.
Am îngenuncheat în fața ei, am luat-o de mână și i-am spus cu vocea tremurândă:
— Da, draga mea. Nu o să mai plec nicăieri.
Mi-au curs lacrimile pe obraji, dar nu m-am mai ascuns.
Din acea zi, am început să vin în fiecare dimineață. Le-am adus mâncare, haine, un cărucior nou pentru Andrei. I-am învățat cum să se spele, să-și facă patul, să-și spele mânuțele înainte de masă. Am vorbit cu vecinii, cu medicii, cu asistenții sociali. Am obținut tutela temporară și, pas cu pas, le-am redat puțin câte puțin ceea ce ar fi trebuit să fie normalitate.
Astăzi, Maria merge la școală, cu părul strâns într-o fundiță albastră. Zâmbește. Râde cu poftă când Andrei, care acum are un an și ceva, face primii pași prin sufragerie, strigând „Mama!” către mine. Și da… am rămas.
Nu știu dacă sunt o eroină. Poate că am fost doar omul potrivit la momentul potrivit. Dar am învățat un lucru prețios: uneori, familia nu înseamnă doar sânge. Înseamnă alegere. Iar eu i-am ales pe ei.
Și dacă ar fi să o iau de la capăt… aș face-o la fel.
Sfârșit.