Irina stătea într-o cafenea de lângă gară, amestecând absentă în cafeaua deja răcită, dar gândurile ei erau departe de acel loc. Îi spusese soțului ei, Marian, că pleacă într-o delegație la Constanța, dar era o minciună. Un vierme al îndoielii, născut din plecările lui dese, zâmbetele misterioase și telefonul blocat cu parolă, o împinsese către un plan disperat. Hotărâse să-l urmărească în secret, pentru a afla odată pentru totdeauna adevărul.
Ce ascunde Marian?
Autobuzul o ducea pe Irina spre casa lor de vacanță — locul unde ea, Marian și fiul lor, Matei, petreceau verile fericite. Dar acum, în liniștea de toamnă, așezarea părea pustie, iar asta nu făcea decât să-i amplifice neliniștea.
Își amintea cum Marian renunțase la visul său — o carieră muzicală la București — doar pentru a fi alături de ea și de copil. Oare acum chiar putea să distrugă tot ce construiseră împreună?
Irina strângea în brațe laptopul, pregătită să deschidă înregistrarea camerei ascunse pe care o montase, încercând să se pregătească pentru orice. Dar inima îi bătea tot mai tare.
Fără să-l anunțe pe Marian, Irina a venit pe neașteptate la casă. Iar imediat ce a intrat, a simțit că i se taie respirația…
Ușa scârțâi ușor când Irina o împinse. Totul era liniștit. Prea liniștit. Dar în aer plutea un miros proaspăt de parfum scump – floral, străin. Nu al ei.
Pășind cu grijă, Irina simți cum podeaua trosnește ușor sub picioare. În sufragerie, pe fotoliu, zăcea o geantă de damă. Deschisă. Din ea se vedea un ruj roșu aprins și un pachet de gumă. Irina se încruntă.
Pașii ei o purtară spre dormitor. Se opri. Dinăuntru se auzeau voci. Glasul lui Marian… și o voce feminină, râzând încet.
— Crezi că bănuie ceva? — întreba fata.
— Irina? Nici vorbă. Ea încă mai crede în basme. Mai am puțin și scap și de semnăturile alea. Apoi suntem liberi, iubito.
Irina simți cum genunchii i se înmoaie. Dar nu căzu. Nu mai era femeia naivă care crezuse orbește. Scoase laptopul, îl deschise rapid și porni înregistrarea — camerele ascunse montate cu două săptămâni în urmă captaseră tot.
Vocea Marianei se auzea clar. Imaginea era perfectă. Trădare. Minciuni. Calcul rece. Închise laptopul. Nu mai era nevoie să vadă mai mult.
Făcu pași siguri înapoi, până ieși din casă. Afară, scoase telefonul și trimise înregistrarea la notar, avocat și… poliție. Da, pentru că în acele acte era trecut și apartamentul părinților ei decedați. Iar Marian voia să-l vândă fără știrea ei.
Zece minute mai târziu, pe străduța pustie a apărut o mașină de poliție.
Irina stătea dreaptă în fața porții, cu Matei lângă ea, ținându-l de mână.
Când Marian ieși, cu cămașa desfăcută și zâmbetul pe buze, și o văzu acolo — cu polițiștii și avocatul lângă ea — zâmbetul i se șterse ca prin farmec.
— Irina… eu…
— Ești liber, Marian. Exact cum ai vrut. Liber să-ți petreci următorii ani explicând cum ai vrut să falsifici acte și să vinzi case care nu-ți aparțin.
Polițistul îi puse cătușele fără un cuvânt. Amanta fugi din spatele lui, desculță.
Matei strânse mâna mamei lui.
— Mami… tati a făcut ceva rău?
Irina se aplecă și-i zâmbi cu o lacrimă în ochi.
— Tati a uitat că mama știe mai multe decât pare. Dar acum totul e bine.
Pentru prima dată, Irina simțea că ea controla viața ei.
Iar Marian?
El devenise doar o lecție. Și ea o învățase perfect.