Mica rezervă de spital era cufundată în semiîntuneric. Lumina slabă a veiozei abia lumina fața adolescentei. Abia împlinise cincisprezece ani, dar viața îi oferise deja suferințe care ar fi zdrobit și un adult. Cătălina rămăsese fără părinți după un accident cumplit, iar internatul îi devenise casă. Acum — spitalul. O durere bruscă în piept o adusese la clinica municipală. Medicii au analizat fișele, rezultatele… și s-au retras.
— Prognosticul e extrem de nefavorabil. Intervenția e aproape imposibilă. Nu va rezista anesteziei. E inutil, — oftă unul dintre medici, dându-și jos ochelarii.
— Și cine semnează consimțământul? Nu are pe nimeni. Nimeni n-o așteaptă. Nimeni n-are grijă de ea, — adăugă asistenta, cu voce joasă.
Cătălina auzise tot. Stătea sub pătură, cu ochii închiși, încercând să-și țină lacrimile. Nu mai avea putere să plângă — în ea totul parcă se pietrizase. Obosise să lupte.
Au trecut două zile în tăcere și neliniște. Doctorii treceau pe lângă ușa ei, discutau, dar nu luau decizii. Și într-o noapte liniștită, când spitalul părea amorțit, ușa s-a deschis încet. A intrat o infirmieră în vârstă. Mâinile ei erau brăzdate de timp, halatul spălăcit, dar ochii… ochii străluceau de o bunătate caldă, pe care Cătălina a simțit-o chiar și fără să deschidă ochii.
— Bună, suflet drag. Nu te teme. Sunt aici. Pot să stau un pic lângă tine, bine?
Cătălina și-a deschis lent ochii. Femeia s-a așezat pe scaun, a scos o iconiță mică și a așezat-o pe noptieră. Apoi a început să murmure o rugăciune. A șters ușor fruntea fetei cu o batistă veche. Nu a pus întrebări, nu a spus vorbe goale. Doar… era acolo.
— Mă numesc Maria Ioana. Iar tu?
— Cătălina…
— Ce nume frumos… Și nepoata mea se numea tot Cătălina… — glasul femeii tremură o clipă. — Dar ea nu mai e. Iar tu, draga mea… ești a mea de-acum. Nu mai ești singură. Ai înțeles?
Dimineața următoare a adus ceva ce nimeni nu a prevăzut. Maria Ioana a venit la secție cu documente legalizate. Semnase consimțământul pentru operație, devenind tutorele temporar al Cătălinei. Medicii au rămas uluiți.
— Înțelegeți ce riscați? — o întrebă directorul clinicii. — Dacă se întâmplă ceva…
— Înțeleg foarte bine, dragul meu, — răspunse Maria Ioana, cu glas calm, dar hotărât. — Eu n-am nimic de pierdut. Dar ea… ea are o șansă. Eu vreau să fiu acea șansă. Și dacă voi, cu știința voastră, nu mai credeți în miracole — eu încă mai cred.
Operația a durat șase ore și jumătate. Toți așteptau încordați. Iar Maria Ioana stătea pe hol, cu ochii țintă spre ușa blocului operator. În mâini strângea o batistă brodată cu o floare — aceeași pe care o cususe odinioară nepoata ei.
Când chirurgul a ieșit, ochii îi erau roșii de oboseală… — dar și umezi de lacrimi.
— A reușit să treacă peste… E o luptătoare, — șopti el, cu voce stinsă. — Nimeni nu ar fi crezut. Dar ea… ea a vrut să trăiască.
Maria Ioana își duse mâna la gură, încercând să-și țină plânsul. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, în timp ce în mâna ei tremura batista cu floare brodată. Își înclină capul și murmură: „Mulțumesc, Doamne…”
În următoarele zile, întreaga secție părea schimbată. Asistentele intrau cu mai multă grijă în salonul Cătălinei. Medicii, deși rezervați, o priveau acum cu alți ochi. Și Maria Ioana nu lipsise nicio zi: îi citea povești, îi aducea fructe, iar când fetița zâmbea, zâmbea și ea — cu sufletul întreg.
La o săptămână după operație, în salon a intrat directorul clinicii, însoțit de o doamnă de la asistența socială.
— Domnișoară Cătălina, — spuse el, — am primit o cerere oficială. Doamna Maria Ioana dorește să vă adopte legal. Nu pentru un timp. Pentru totdeauna. Acceptați?
Ochii Cătălinei s-au umplut de lacrimi. S-a uitat spre femeia care-i ținea mâna și a întrebat cu un fir de voce:
— Asta înseamnă că… nu voi mai fi niciodată singură?
— Nu, iubita mea, — șopti Maria Ioana, sărutând-o pe frunte. — Acum ai din nou o familie. Și, de data asta, una pe care viața nu o va mai rupe.
Și toți cei prezenți în salon au izbucnit în plâns. Dar nu de durere. Ci de speranță.
Pentru că, uneori, miracolul nu vine din bisturiu sau din fișe medicale.
Uneori… miracolul poartă halat alb, o batistă brodată și un suflet de bunică.