Marina împlinea cincisprezece ani. Avea o singură rochie — gri-liliachie, moștenită de la mătușa Valeria din Iași. Țesătura era decolorată, gulerul ușor căzut, dar mama îi făcuse tivul cu grijă, netezise cutele cu fierul de călcat și spusese cu încredere:
— O să-ți vină bine. Să nu-ți faci griji.
Și chiar stătea bine. Numai că afară era februarie, iar la Liceul Nr. 18 domneau alte reguli — unde „Zara” era standard și adidașii cu talpă neon erau normalul. Marina mergea spre stație, învelită într-un palton vechi, luciul lui tocit, visând doar atât: să ajungă repede, să nu alunece în zăpadă și să nu izbucnească în plâns pe drum.
Ziua de naștere a lui Robert Cocioabă se anunța a fi un eveniment mare — „anticaffeaua” Hawaii, proiector, PlayStation, mese pline cu mâncare. În grupul de chat toți comentau: „Ținută strălucitoare, ca să fii remarcat(ă)”. Marina își lipise un plasture pe tocul ud, oftase adânc și pornise la drum.
În garderobă mirosea a lumânări parfumate și ceva dulce, ca și cum cineva ar fi ars bețișoare aromate. Pe umerașe atârnau gecile lucioase, una mai scumpă decât alta, cu logo-uri vizibile. Marina își scoase paltonul ponosit, își potrivi gulerul rochiei și păși înăuntru.
— A, ia uitați-vă la regina vintage! — chicoti prima Violeta Leoveanu. — Priviți cine a venit!
Robert se fâstâci, cu un platou de sucuri în mâini.
— Salut… Intră, desigur! — spuse el, dar vocea lui suna jenat, de parcă și lui i-ar fi fost rușine.
Violeta se apropie, făcu câteva poze:
— Fetelor, vedeți? Rochie de muzeu!
Marina roși până la rădăcina părului. Voia să devină invizibilă sau să dispară prin podea, ca în coșmaruri.
— Nu trebuia să-mi faci poze, — șopti ea.
— Și ce-o să-mi faci? — întrebă Violeta, apăsând cu degetul pe material. — O să zici că e stil „vintage”?
Ceva în Marina s-a crăpat, încet. Nu a răspuns. S-a întors și s-a îndreptat spre ușă.
— Unde pleci? Shaorma nici n-a început! — se auzi un râs din spate.
Coridorul o întâmpină cu muzică de fundal, ritmuri idioate vibrând din pereți. Administratorul îi ceru bonul de consumație. Marina refuză din priviri. Ieși afară.
Viscolul tăia în obraji. Degetele îi amorțiseră instantaneu, picioarele îi erau ude. Rochia îi bătea pe ciorapi, ca și cum voia să o aline.
La un cartier distanță de „Hawaii” se întindea o clădire lungă din cărămidă roșie. Fusese cândva tipografie, acum — atelier de decoruri. Dintr-o ușă laterală ieșea fum. La început subțire, apoi tot mai dens, în valuri. Marina se opri, se uită atent: o dâră neagră ieșea pe o fereastră spartă de la etajul doi.
Acolo stăteau băieții din grupul de arte. Se știa că lăsau adesea radiatoarele pornite.
Marina privi în jur — nimeni. Doar un stâlp de iluminat scârțâia în vânt. A fugit spre ușă, apucă de mâner. Alarma antiincendiu nu suna — probabil stricată de mult.
— Hei! — strigă ea, privind înăuntru. — E cineva acolo?!
Nimic. Atunci păși ea. Lipită de perete, cu pași mărunți. Mirosea a plastic topit și vopsea acrilică. În dreapta — tabloul electric. De acolo țâșnea focul cu şuierat.
Fără să stea pe gânduri, Marina își smulse paltonul, îl aruncă peste flăcări, apăsând cu palmele. Sărgeau scântei în toate direcțiile. Fumul o izbi în ochi.
De sus se auzi zgomot — cineva trântise o ușă.
— Ce se întâmplă? — întrebă un băiat în tricou transpirat. În spatele lui apăru altul, gâfâind.
— Arde! Panoul explodează! Sunați la 112!
Băiatul scoase telefonul și începu imediat să tasteze. Marina nu se opri. Verifică alte colțuri, până când auzi țipătul unei fete de la etajul superior:
— Buteliile de gaz! Sunt în depozitul din spate!…
— Buteliile! — se auzi din nou vocea fetei, plină de panică.
Marina înlemni o fracțiune de secundă. Apoi se întoarse și fugi pe coridorul lateral. Fumul devenea sufocant. Pereții fierbinți parcă pulsau. În spate, se auzeau pași — băieții coborau și ei.
Depozitul era întunecat, dar Marina își amintea unde era colțul cu echipamente. Împinse o ușă metalică, simți o undă de căldură și dădu peste o butelie. Două, apoi trei. Le trânti pe jos, le rostogoli spre ieșire. Unul dintre băieți o ajută să le târască până afară, unde aerul rece îi izbise ca o palmă. Sirenele ambulanței și pompierilor se auzeau deja în depărtare.
— Cine a sunat? — strigă unul dintre pompieri, coborând din autospecială.
— Ea, — arătă un băiat către Marina. — Adică… nu. Ea a intrat. A oprit focul. A scos buteliile. Cred că… ne-a salvat.
Marina tremura. Nu mai simțea frigul, nici umezeala rochiei. Doar o liniște ciudată, ca după o furtună. Pompierii intrară imediat, iar salvarea o trase deoparte și o acoperi cu o pătură.
— Cum te cheamă, domnișoară? — întrebă un paramedic.
— Marina… Tudor.
— Ești conștientă că, dacă nu interveneai, clădirea sărea în aer? Și cu ea… toți dinăuntru?
Ea clătină încet din cap. Nu. Nu se gândise la asta. Doar acționase.
A doua zi, liceul Nr. 18 vuia. Toți auziseră: „Marina Tudor — fata cu rochia veche — a oprit un incendiu și a salvat vieți.” Ziarele locale scriau despre ea. Paginile de social media erau pline de mesaje.
Violeta Leoveanu apăru în fața clasei, roșie la față.
— Marina… îmi pare rău. Am fost… crudă. Proastă. Am glumit aiurea și nu știam ce fac.
Marina ridică privirea din caiet. O privi direct, calmă.
— Știu. Dar să nu mai faci niciodată așa ceva cu altcineva.
Colegii se dădeau la o parte din fața ei pe coridor. Unii îi aduceau mărțișoare, alții o priveau cu admirație sinceră.
Robert Cocioabă apăru în pauză cu o pungă:
— Am auzit că-ți place ciocolata cu mentă. Și… am rugat-o pe mama să te invite la noi diseară. Vrem să-ți spunem… mulțumim.
— Pentru ce? — întrebă Marina, zâmbind.
— Pentru că ești exact cine trebuie să fii. Și că nu ai avut nevoie de o rochie scumpă ca să strălucești.
Și în acel moment, Marina a înțeles:
Nici o etichetă nu valorează cât inima ta. Nici un brand nu poate cumpăra curajul. Și nici un batjocoritor nu va putea umbri vreodată lumina unei fete care a ars de vie pentru alții — și a învins focul.