Anul acesta, mi-am planificat singură cina de ziua mea. Nu la restaurant—nu am vrut să-l forțez pe soțul meu să depună efort. Doar o seară liniștită acasă:
lumânări, puiul lui preferat la cuptor, muzică lină, o masă frumos aranjată și un tort pe care l-am copt de la zero.
Mi-am cumpărat chiar și o rochie nouă. Mi-am ondulat părul. Mi-am pus parfum. Voiam doar să fiu văzută într-un fel de “soțul meu chiar mă observă”.
La 6:30, totul era perfect. Mâncarea era caldă. Zâmbeam.
Și apoi s-a deschis ușa de la intrare.
A intrat soțul meu, râzând cu trei dintre prietenii lui, cu brațele pline de bere și pizza. Niciun “la mulți ani”. Nicio floare. Nici măcar o privire spre lumânări.
S-a uitat la masa pe care am petrecut ore pregătind-o, a făcut o pauză și a spus: “Oh—stai. Asta era în seara asta? Da, va trebui să reprogramăm. Băieții sunt aici să urmărească meciul.”
Apoi a pornit un meci de baschet zgomotos, toți s-au așezat și au început să se servească din cina pe care am pregătit-o—cina mea de ziua de naștere!
Am stat acolo, privind cum efortul meu dispare pe farfurii de hârtie și între îmbucături zgomotoase și glume pe jumătate simțite.
Dar nu am plâns. Nu am țipat. Am zâmbit doar și am spus:
“Stați—am făcut ceva cu adevărat SPECIAL pentru diseară. Dați-mi doar cinci minute.”
Au dat din cap, cu gurile pline, așteptând tort sau poate un fel de mâncare extrafantezist.
Ce au primit în schimb?
Cinci minute mai târziu, am coborât pe scări purtând un trening vechi și un rucsac. Părul meu perfect aranjat era acum prins într-o coadă simplă, iar pe fața mea nu mai era niciun strop de machiaj.
Mihai, soțul meu, abia a ridicat privirea de la televizor când am intrat în sufragerie.
„Gata? Ce ai pregătit?” a întrebat unul dintre prietenii lui, încă mestecând din puiul meu la cuptor.
Am pus pe masă un plic.
„Asta e ceea ce am pregătit. Factura de la hotel pentru următoarele trei zile. Mi-am făcut rezervare la spa-ul de lângă lac.” Am zâmbit, dar nu era zâmbetul meu obișnuit, de soție care înțelege totul. Era zâmbetul unei femei care, după zece ani, în sfârșit înțelesese ceva important.
Mihai a pus jos berea și s-a îndreptat de spate. „Stai puțin, ce faci?”
„Îmi sărbătoresc ziua de naștere. Pentru prima dată, doar cu mine însămi. Cu cineva care mă apreciază suficient cât să-mi acorde atenție.” Am făcut o pauză. „Ah, și tortul e în frigider. Taie-l dacă vrei, dar păstrează bucata de sus – acolo e figurina de mireasă. Vreau să o păstrez ca amintire.”
Unul dintre prieteni a început să se foiască stânjenit. Apoi al doilea. Al treilea s-a ridicat brusc: „Trebuie să plec. Tocmai mi-am amintit că… um… trebuie să-mi plimb peștele.”
În mai puțin de un minut, ușa de la intrare s-a închis în spatele lor, lăsându-mă singură cu soțul meu.
„Ana, nu poți fi serioasă.” Mihai se uita la mine ca și cum aș fi fost o străină. „E doar un meci. Putem sărbători mâine.”
„Exact asta am făcut ultimii zece ani. Am amânat, am reprogramat, am înțeles, m-am adaptat. De parcă existența mea ar fi opțională, un lucru ce poate fi mutat convenabil când apare ceva mai important.” Mi-am luat cheile de la mașină. „Nu mă mai interesează meciul, Mihai. Mă interesează că te-ai uitat la masa pe care am aranjat-o și nu ai văzut-o. La fel cum te uiți la mine în fiecare zi și nu mă vezi.”
Am ieșit liniștită, închizând ușa în spatele meu.
Trei zile mai târziu, când m-am întors, casa era impecabilă. Pe masă era un buchet uriaș de trandafiri și un plic. Înăuntru, două bilete de avion pentru Grecia – destinația despre care vorbisem ani de zile – și o scrisoare lungă în care Mihai își cerea scuze, nu cu scuze goale, ci cu promisiuni concrete de schimbare.
Nu am acceptat imediat. L-am făcut să aștepte, să se întrebe, să simtă cum e să nu știi dacă persoana pe care o iubești te va alege din nou.
Șase luni mai târziu, sărbătoream aniversarea căsătoriei noastre în Santorini. Nu pentru că biletele acelea m-au convins, ci pentru că acțiunile lui zilnice de după acel moment mi-au arătat că lecția fusese într-adevăr învățată.
Uneori, cel mai bun cadou pe care ți-l poți face este să îți amintești valoarea ta și să refuzi să fii tratată ca o opțiune.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.