Adăposturile pentru animale miros la fel. Luca a înțeles asta imediat ce el și mama lui au trecut pragul. Miros ciudat — un amestec de clor, blană udă și ceva ce nu știa cum să numească. Disperare, poate? Dacă disperarea ar avea un miros.
— Mamă, de ce latră toți? — Luca se înfioră, strângându-i mâna mai tare.
— Se bucură că au venit vizitatori, — zâmbi mama, dar zâmbetul ei era cam forțat.
Cuștile se întindeau de-a lungul peretelui — vreo zece, dacă nu mai multe. În fiecare — câini. Mari, mici, păroși, cu blana scurtă. Săreau, schelălăiau, lătrau, se ridicau în două labe. Priveau — cu atâta speranță, încât lui Luca i se strângea inima.
— Uite, — spuse femeia în halat albastru. — Alegeți. Avem și de rasă, și pui acolo în colț.
Mama îl trase ușor spre cățeii mici, dar Luca încremeni deodată. În cel mai îndepărtat colț, aproape nevăzut printre ceilalți care săreau și lătrau, stătea un cățeluș. Gri, cu o ureche zgâriată și o mutriță pierdută. Nici măcar nu încerca să atragă atenția — doar stătea și privea.
— Pe ăsta, — spuse Luca. — Îl vreau pe el.
— Serios? — mama clipi surprinsă. — Sunt atâția frumoși și sănătoși. Uite-l pe cel roșcat, ce drăguț e!
— Pe ăsta, — repetă el hotărât. — Ăsta e cel mai bun.
Femeia în halat făcu un sunet ciudat, aproape un oftat:
— Cum doriți. Dar cățelul ăsta are o poveste tristă. L-am găsit legat de un tomberon. L-am salvat la limită.
Luca se uită la cățeluș. Acesta îi întoarse privirea — atent, neîncrezător. Parcă îi spunea: „Hai lasă, tot nu mă alegi. De ce să-mi fac speranțe?”
— Îl iau, — spuse Luca, el însuși uimit de hotărârea sa. — Mamă, te rog!
Când femeia a scos cățelul din cușcă, acesta nu s-a zbătut — doar atârna în mâinile ei, ca o jucărie de pluș. Dar de îndată ce Luca și-a întins palma spre el, cățelul a mârâit — încet, avertizator.
— Vedeți? — oftă femeia. — E foarte speriat. Sălbăticit.
Mama își strânse buzele:
— Luca, hai să alegem totuși altul?
— Nu. — Luca îl mângâie cu grijă. — Doar îi e frică. O să-l ajut, mamă. Pe cuvânt…
Luca își ținea noul prieten în brațe în timp ce se îndreptau spre mașină. Rex tremura ușor, dar nu mai mârâia. Doar privea în jur, cu ochi mari, întrebători. Era ca și cum nu-i venea să creadă că e liber. Că cineva, în sfârșit, îl alesese pe el.
— Îi va trebui timp, Luca, — spuse mama în timp ce pornea motorul. — Trebuie să ai răbdare.
— O să am. Îți promit, — răspunse băiatul, strângând ușor cățelul la piept.
Ajunși acasă, Luca i-a pregătit un culcuș dintr-o pătură moale, lângă calorifer. I-a adus apă, mâncare, i-a arătat toate colțurile casei, cu voce joasă, blândă, ca să nu-l sperie. Rex se mișca încet, precaut, dar îl urmărea pe Luca din priviri. Nu mai lătra, nu fugea, doar… observa. Se obișnuia.
Prima noapte a fost grea. Rex a schelălăit, s-a învârtit de câteva ori în cerc și a refuzat să se așeze în culcuș. Luca s-a așezat jos, pe podea, lângă el, cu o carte în mână, și i-a citit cu voce șoptită.
— Asta făcea tata cu mine când eram mic și nu puteam dormi, — i-a spus el. — Poate merge și la tine.
După o vreme, Rex s-a lăsat jos, cu capul pe lăbuțe, mereu atent, dar puțin mai liniștit. Până dimineață, a dormit lângă patul lui Luca.
Zilele au trecut. Rex a început să se schimbe. Nu repede, dar sigur. Prima oară când a dat din coadă timid, Luca a simțit că îi vine să plângă de bucurie. Apoi a acceptat să iasă în curte. Mai târziu, a acceptat o minge aruncată. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat miracolul: Rex s-a ridicat pe lăbuțele din față și i-a pus una pe genunchiul lui Luca.
— Ai încredere în mine, nu-i așa? — a șoptit băiatul, atingându-i blana cu grijă.
Din acel moment, au devenit de nedespărțit. Luca îl lua cu el peste tot: în parc, la magazinul de la colț, chiar și la bunici. Rex mergea lângă el, mândru, cu coada sus. Nu mai era cățelul temător de la adăpost. Era parte din familie.
Mama zâmbea tot mai des văzându-i împreună.
— Ai făcut o alegere bună, — îi spunea ea. — Cred că aveați nevoie unul de celălalt.
Într-o seară, când Luca s-a întors obosit de la școală, Rex l-a întâmpinat la ușă, sărind și lătrând fericit. Băiatul a lăsat ghiozdanul, s-a așezat pe jos și l-a îmbrățișat.
— Îți mulțumesc, cățele, — i-a șoptit. — Că m-ai ales și tu pe mine.
Rex a lins ușor obrazul lui Luca și s-a cuibărit lângă el. Afară ningea liniștit, iar în casă era cald și liniște. Un băiat și un câine. Două suflete care se regăsiseră, chiar dacă viața nu le-a fost blândă la început.
Și pentru prima dată după mult timp, Luca adormi fără nici o grijă. Cu Rex lângă el. Acasă.