Trei zile mai târziu, casa era tăcută. Asistenta intrase de dimineață și observase că femeia nu se mai trezise la ora obișnuită. S-a apropiat ușor de pat, i-a atins mâna și a înțeles imediat: plecase.
Trupul ei era rece, dar chipul părea împăcat, ca și cum durerea o părăsise în sfârșit. Pe noptieră, un bilețel scris tremurat: „Te-am iubit chiar și atunci când nu mai meritai.”
Soțul, care dormise în camera alăturată, a fost trezit de plânsul asistentei. A intrat în cameră, iar pentru prima dată în ultimele luni, s-a oprit și a privit-o cu adevărat. Femeia care îi fusese alături toată viața, care îi făcuse mâncăruri calde și îi călcase hainele fără să se plângă niciodată, zăcea acum nemișcată.
A vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au înnodat în gât. În loc de vorbe, i-au curs lacrimi. Târziu. Prea târziu.
În zilele ce-au urmat, casa părea pustie. Fiecare colț îi amintea de ea: cănile de ceai, halatul ei agățat în baie, mirosul slab de lavandă de pe pernă. Se simțea pierdut, ca un copil care și-a rătăcit mama.
Vecinii au venit la înmormântare, iar preotul a spus câteva vorbe simple: „Să ne amintim că iubirea nu se arată doar când e ușor, ci mai ales când e greu.”
Bărbatul a rămas în tăcere, cu capul plecat. N-a plâns în fața lumii, dar în noaptea aceea a căzut în genunchi lângă patul gol și a izbucnit.
— Iartă-mă… n-am știut să fiu om…
Câteva zile mai târziu, când a început să strângă lucrurile soției, a găsit un caiet mic, ascuns între haine. Era jurnalul ei. Pe prima pagină scria:
„Sper că într-o zi își va da seama că dragostea nu înseamnă doar cuvinte. Dacă sufletul lui se va trezi, atunci tot chinul meu nu a fost în zadar.”
Citind acele rânduri, bărbatul a simțit cum ceva se rupe în el. A înțeles că toți anii în care se crezuse stăpân, în care ridicase vocea sau o făcuse să plângă, nu mai însemnau nimic acum.
A doua zi, a mers la spitalul unde fusese ea tratată. A donat o sumă mare de bani, spunând doar atât: „Pentru femeile care nu mai au pe nimeni.” N-a vrut recunoștință, nici numele trecut pe vreo plăcuță.
De atunci, în fiecare dimineață, mergea la mormântul ei cu o floare albă. Se oprea, își scotea căciula și stătea câteva minute fără să spună nimic. Doar sufla vântul printre crengile goale.
Oamenii din sat îl vedeau schimbat. Nu mai ridica tonul, ajuta la biserică, ducea lemne bătrânilor. Unii spuneau că s-a pocăit. Alții, că a înnebunit de durere.
Dar el știa adevărul: își găsise liniștea doar atunci când învățase ce înseamnă iubirea adevărată — aceea care nu cere nimic în schimb.
Într-o seară de primăvară, stând pe banca din curte, a privit apusul și a spus încet, ca pentru el:
— Am înțeles prea târziu, Maria… dar promit că nu te voi uita niciodată.
Și pentru prima dată după multe luni, a simțit că sufletul lui, odată atât de rece, începe să se vindece.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.