Nu i-am răspuns imediat.
Aerul serii era greu, mirosea a flori de tei și a mâncare scumpă, iar dinspre sală se auzea un râs forțat. Totul părea fals, ca o scenă prost jucată.
— Vreau să nu-mi mai fie frică — am spus, în cele din urmă. — Atât.
Mihai a clipit des.
— Frică de ce?
— De mama ta. De tine. De mine, cea care am fost lângă voi.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu a încercat să mă contrazică.
— Știi — am continuat —, la început credeam că e doar o perioadă. Că e genul de soacră care se mai bagă, care mai comentează. Am zis „lasă, așa sunt mamele”.
Am zâmbit amar.
— Apoi au venit observațiile. Cum gătesc. Cum mă îmbrac. Cum vorbesc. Cum „nu sunt destul” pentru tine. Și tu îmi spuneai mereu să am răbdare.
Mihai a înghițit în sec.
— Am crezut că, dacă sunt destul de bună, o să mă accepte. Dacă strâng din dinți, dacă tac, dacă cedez.
Mi-am strâns palmele.
— Dar azi… azi a ridicat mâna. Și ceva în mine a zis „gata”.
Un zgomot de pahare sparte s-a auzit din sală. Cineva râdea prea tare. Viața mergea mai departe, ca și cum lumea mea nu se rupea în două.
— N-am știut că e atât de rău — a murmurat el.
L-am privit drept.
— Ai știut. Doar că a fost mai comod să nu alegi.
Cuvintele au căzut greu între noi.
Mihai s-a sprijinit de balustradă, privind luminile Bucureștiului.
— Dacă pleci acum… — a început el, apoi s-a oprit.
— Atunci plec întreagă — am spus. — Nu pe bucăți.
A oftat adânc.
— Mama mea nu se va schimba.
— Știu.
— Iar eu… — vocea i s-a frânt — eu nu știu dacă pot să fiu omul de care ai nevoie.
A fost, poate, cel mai sincer lucru pe care mi l-a spus vreodată.
— E suficient — am zis încet. — Asta e suficient.
Ne-am întors în sală împreună.
Elena ne-a văzut imediat. Avea zâmbetul pregătit, rigid, de parcă nimic nu se întâmplase.
— Totul e bine? — a întrebat ea tare, pentru toată lumea.
Mihai a inspirat adânc.
— Mamă, Ana pleacă.
Un murmur a străbătut invitații.
— Cum adică pleacă?! — a izbucnit ea. — Din cauza ta se face de râs familia!
M-am apropiat un pas.
— Nu din cauza mea — am spus clar. — Din cauza tăcerilor.
Pentru o clipă, Elena a părut mică. Apoi s-a întors, ofensată, către ceilalți.
— Ați văzut? Asta am pățit de când a intrat ea în viața noastră!
Mi-am luat geanta.
— Ana… — a spus Mihai.
L-am privit ultima dată.
— Ai grijă de tine.
Am ieșit în noapte.
Aerul rece m-a izbit în față, dar pentru prima dată nu m-a durut. Am mers pe jos, fără grabă, pe străzile cunoscute, cu pași siguri.
În zilele următoare, n-a fost ușor.
Au fost acte, discuții, lacrimi. O chirie mică, plătită din economiile mele. Lei numărați cu grijă. Seri tăcute.
Dar a fost liniște.
Și, încet, liniștea s-a transformat în ceva cald.
Dimineți în care beam cafeaua fără să mi se spună că e prea tare. Zile în care nu-mi cerea nimeni să fiu „altfel”.
După câteva luni, m-am surprins râzând din nou.
Cu adevărat.
Am învățat ceva simplu: iubirea nu cere să te micșorezi. Familia nu ridică mâna. Iar pacea nu vine din compromisuri care te rup.
Uneori, finalul spectaculos nu e o ușă trântită.
E o ușă închisă încet, din interior.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.