Plicul era crem, gros, cu sigla unui cabinet de avocatură din București. L-am deschis cu mâini tremurânde, convinsă că e vreo formalitate. Dar nu era.
Eram chemată la citirea oficială a testamentului.
Am râs amar. Ce legătură mai aveam eu? Fusesem aruncată ca o cârpă veche. Și totuși… ceva m-a împins să merg.
În ziua stabilită, am intrat în biroul rece, cu pereți de sticlă. Călin era deja acolo. Relaxat. Sigur pe el. Zâmbea ca un om care știe că a câștigat.
M-a privit scurt, cu dispreț.
„Ai venit pentru spectacol?” a șoptit.
N-am răspuns.
Avocatul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, a început să citească. Proprietăți. Conturi. Acțiuni. Totul mergea, desigur, către Călin. Zâmbetul lui devenea tot mai larg.
Apoi vocea avocatului s-a schimbat.
„Ultima clauză”, a spus, oprindu-se.
Călin s-a lăsat pe spate, mulțumit.
„În cazul în care fiul meu va divorța de soția lui sau o va alunga din casă în termen de șase luni de la decesul meu…”
Călin s-a încordat.
„…întreaga avere lichidă, toate proprietățile rezidențiale și comerciale, precum și controlul companiei, vor fi transferate Vioricăi Popa, nora mea.”
Tăcere.
Zâmbetul lui Călin s-a topit. Fața i s-a albit. A început să respire sacadat.
„Nu… nu se poate”, a bâiguit.
Avocatul a continuat calm. „Domnul Alexandru a lăsat și o scrisoare.”
A deschis un plic mic și a citit:
„Viorica, dacă auzi aceste rânduri, înseamnă că fiul meu a ales banii în locul oamenilor. Tu ai fost familia mea când el a fugit. Ai arătat loialitate, omenie și inimă. Averea mea nu e pentru cei lacomi, ci pentru cei care știu să aibă grijă de alții.”
Mi-au curs lacrimile.
Călin a izbucnit. A țipat. A amenințat. Dar era prea târziu. Totul era legal. Irevocabil.
Într-o lună, m-am mutat din mașină într-o casă mică, luminoasă, la marginea orașului. Nu m-am răzbunat. Nu l-am umilit. L-am lăsat să plece.
Am investit banii cu cap. Am deschis un centru de îngrijire pentru bătrâni, undeva lângă Brașov. Un loc cald, curat, unde nimeni nu e abandonat.
Uneori, seara, când închid porțile, mă gândesc la Alexandru. Și zâmbesc.
Pentru că adevărata moștenire n-a fost averea.
A fost dreptatea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.