Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sergiu a mărit mesajul primit de la administratorul blocului și a început să citească. Denisa stătea lângă el, cu brațele încrucișate, iar eu îi priveam fără să înțeleg de ce un simplu concurs de brazi devenise atât de important.
— Vecinii propun ca bradul împodobit de Darius și Tudor să primească premiul pentru cel mai frumos brad al scării, a citit Sergiu. Au votat pentru ornamentele făcute de mână și pentru povestea din spatele lui.
Denisa a strâmbat din nas.
— Nu pot să cred! Bradul nostru a costat aproape 1.500 de lei!
— Și ce legătură are prețul cu voturile? am întrebat-o.
— Mama Anica, nu înțelegeți. Bradul nostru este perfect, are luminițe încorporate și globuri elegante!
— Este foarte frumos, fata mea. Dar și celălalt are ceva ce nu se cumpără din magazin.
Denisa nu mi-a răspuns.
În acel moment, Darius și Tudor au intrat în sufragerie.
— Bunico, am câștigat? a întrebat Tudor.
Sergiu a zâmbit.
— Se pare că da, băieți!
Copiii au început să sară de bucurie.
— Ți-am spus eu, bunico, că bradul nostru este frumos! a exclamat Darius.
I-am îmbrățișat pe amândoi.
— Pentru mine a fost frumos din prima clipă, dragii mei.
Denisa a ieșit din cameră fără să spună nimic.
Mai târziu, Margareta, vecina de la etajul doi, ne-a invitat să coborâm în spațiul comun, unde urmau să fie anunțate rezultatele.
Am mers împreună cu Sergiu și băieții.
Bradul nostru stătea într-un colț luminat, cu steluțele din hârtie și nucile poleite agățate pe crengile rare.
Nu era drept și nici bogat.
Dar fiecare ornament avea o poveste.
Margareta a venit spre mine.
— Doamnă Anica, să știți că mulți vecini au votat pentru bradul dumneavoastră. Le-a amintit de Crăciunurile din copilărie.
Am zâmbit emoționată.
— Mă bucur că le-a plăcut. Dar meritul este al nepoților mei. Ei au făcut ornamentele.
Administratorul a anunțat rezultatele în fața celor câțiva locatari adunați.
Bradul împodobit de Darius și Tudor primise cele mai multe voturi.
Premiul era o diplomă simbolică și o cutie cu dulciuri pentru copii.
Când băieții au primit diploma, Tudor a ridicat-o deasupra capului.
— Bunico, uite! Bradul nostru a câștigat!
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu pentru diplomă.
Ci pentru că bucuria copiilor fusese salvată.
În timp ce vecinii îi felicitau, am observat-o pe Denisa în apropierea ușii.
Coborâse fără să ne spună.
Stătea deoparte și privea bradul.
Margareta s-a apropiat de ea.
— Doamnă Denisa, și bradul dumneavoastră este foarte frumos. Se vede că ați pus multă grijă în împodobirea lui.
— Mulțumesc, a răspuns nora mea încet.
— Dar acesta ne-a amintit multora de brazii pe care îi aduceam de la țară când eram mici. Cu nuci, hârtie colorată și câte o stea făcută de copii.
Denisa a privit spre Darius și Tudor.
Băieții încă țineau diploma în mâini.
— Nu știam că oamenii apreciază asemenea lucruri, a spus ea.
Margareta a zâmbit.
— Uneori apreciem mai mult ce ne amintește de oameni dragi decât ce costă mult.
Am simțit că vorbele acelea ajunseseră la Denisa mai bine decât orice explicație a mea.
După festivitate, ne-am întors în apartament.
Bradul artificial strălucea în sufragerie, cu luminițele perfect așezate.
Denisa s-a oprit în fața lui.
— Este frumos, nu? a întrebat.
— Este, mamă, i-am răspuns.
— Dar copiii nu par la fel de bucuroși de el.
Am privit-o atent.
— Pentru că pe celălalt l-au ales cu mâinile lor. Au mers pe deal, au căutat bradul, au făcut ornamentele. Pentru ei nu era doar un obiect.
Denisa a rămas tăcută.
După câteva clipe, s-a așezat pe canapea.
— Mama Anica, eu am vrut ca apartamentul să arate frumos de Crăciun. Toți vecinii au brazi eleganți, iar eu nu voiam să fim mai prejos.
— Nu este nimic rău în a-ți dori lucruri frumoase, fata mea.
— Dar am fost urâtă cu dumneavoastră.
Nu am răspuns imediat.
Denisa și-a coborât privirea.
— Când am spus că bradul arată ca o mătură, nu m-am gândit la câtă bucurie le făcuse copiilor.
— Pe mine m-a durut mai ales că ai vorbit așa în fața lor.
— Știu. Și îmi pare rău.
Am privit spre sufragerie, unde Darius și Tudor își arătau diploma unul altuia.
— Denisa, nu trebuie să păstrezi în casă orice lucru pe care îl aduc eu. Este casa voastră și aveți dreptul să o aranjați cum doriți. Dar poți refuza fără să umilești pe cineva.
Nora mea a dat încet din cap.
— Aveți dreptate.
În seara aceea, Denisa i-a chemat pe băieți lângă ea.
— Darius, Tudor, vreau să vă spun ceva.
Copiii s-au apropiat curioși.
— Îmi pare rău că am vorbit urât despre bradul vostru. Știu că l-ați ales cu bunica și că ați muncit la ornamente.
Darius a privit-o serios.
— Mami, nouă chiar ne plăcea.
— Știu, dragul meu. Am greșit când am crezut că trebuie să fie perfect ca să fie frumos.
Tudor a întrebat:
— Putem să-l păstrăm până după Anul Nou?
Denisa a zâmbit.
— Dacă administratorul este de acord și rămâne în locul acela sigur, da.
Copiii au alergat să-i spună lui Sergiu.
Eu am rămas lângă Denisa.
— Îți mulțumesc că ai vorbit cu ei, i-am spus.
— Trebuia să o fac de la început.
În zilele următoare, băieții au coborât aproape zilnic să vadă bradul din spațiul comun.
Vecinii se opreau lângă el, admirau ornamentele și povesteau despre brazii din copilăria lor.
O femeie de la etajul trei ne-a spus că, atunci când era mică, tatăl ei aducea în fiecare an un brad cu crengile rare, pe care îl împodobeau cu mere și nuci.
Alt vecin și-a amintit cum făcea lanțuri din hârtie împreună cu frații lui.
Bradul nostru devenise un prilej de povești.
Nu era cel mai înalt și nici cel mai bogat.
Dar îi făcea pe oameni să se oprească și să zâmbească.
După Anul Nou, când a venit timpul să strângem decorațiunile, Darius și Tudor au coborât împreună cu mine.
Am desfăcut cu grijă fiecare ornament.
Tudor a ținut steaua aurie în palme.
— Bunico, o păstrăm pentru anul viitor?
— Sigur, mamă. O punem într-o cutie și o aducem din nou.
Denisa a apărut în ușa spațiului comun.
— Pot să vă ajut?
Am privit-o surprinsă.
— Cum să nu, fata mea.
A luat o cutie goală și a început să așeze ornamentele în ea.
— Anul viitor, dacă vreți, putem face mai multe împreună, a spus.
Darius a zâmbit.
— Și alegem iar un brad cu bunica?
Denisa s-a uitat spre mine.
— Dacă bunica este de acord, da.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Cu mare drag.
În lunile următoare, relația mea cu Denisa a început să se schimbe.
Nu am devenit dintr-odată cele mai bune prietene.
Dar nora mea a început să mă întrebe mai des despre lucrurile pe care le făceam la țară și să-i lase pe copii să participe la treburile gospodăriei.
Într-un weekend de primăvară, a venit și ea cu băieții la mine.
Am mers împreună pe deal, acolo unde crescuseră brazii plantați de soțul meu.
Denisa s-a oprit lângă unul dintre ei.
— Mama Anica, pe acesta l-a plantat socrul meu?
— Da, fata mea. Cu mulți ani în urmă.
A atins ușor o creangă.
— Nu știam că aveți atâtea amintiri legate de locul acesta.
Am zâmbit.
— Fiecare copac are povestea lui.
În Crăciunul următor, am ales împreună un brad mic de pe terenul familiei.
Nu era perfect.
Avea o parte mai rară și câteva crengi strâmbe.
Dar Denisa nu a mai spus nimic despre asta.
Când l-am adus în apartament, ea a pregătit suportul și a întins pe podea o pătură veche, ca să strângem mai ușor acele căzute.
— Anul acesta îl împodobim cu toții, a spus.
Darius și Tudor au adus cutia cu ornamentele păstrate de anul trecut.
Am agățat nucile poleite, steluțele din hârtie și câteva globuri simple.
Bradul artificial scump a rămas împachetat în debara.
Nu pentru că ar fi fost urât, ci pentru că familia alesese altceva.
La final, Denisa a făcut o fotografie cu noi toți lângă brad.
— Mama Anica, anul trecut am vrut să impresionez vecinii. Anul acesta vreau doar să avem un Crăciun frumos împreună.
Am luat-o de mână.
— Asta este tot ce mi-am dorit și eu, fata mea.
Am privit bradul puțin strâmb, cu ornamentele făcute de nepoți, și mi-am amintit de ziua în care Denisa îl numise “mătură”.
Atunci crezusem că bucuria copiilor fusese stricată pentru totdeauna.
Dar tocmai bradul acela simplu ne învățase ceva important.
Lucrurile scumpe pot face o casă să arate frumos, dar nu pot înlocui amintirile făcute împreună.
Iar pentru mine, cel mai frumos brad nu a fost niciodată cel care a câștigat concursul blocului.
A fost cel lângă care familia mea a învățat să se asculte și să se respecte.