Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca a coborât cele două trepte din fața magazinului și s-a apropiat de noi. Zâmbetul ei, atât de sigur cu câteva clipe înainte, dispăruse.
— Da, sunt nora doamnei Safta, a răspuns ea. Dumneavoastră o cunoașteți?
Lidia s-a întors spre mine și mi-a luat mâinile între ale ei.
— O cunosc de când eram copil. Și, dacă astăzi am ajuns să conduc trei magazine de haine, este și datorită acestei femei.
Am privit-o surprinsă.
— Lidia, mamă, eu îmi amintesc paltonul roșu, dar nu știam ce ai ajuns să faci în viață.
Femeia a zâmbit cu ochii umezi.
— Aveam unsprezece ani când tata s-a îmbolnăvit și mama a rămas fără serviciu. În iarna aceea nu aveam bani nici pentru lemne, darămite pentru haine.
Bianca asculta fără să scoată un cuvânt.
— Doamna Safta a venit la noi cu o sacoșă de haine și cu un palton roșu pe care îl cususe special pentru mine. Mi-a spus că era un cadou de Crăciun și că nu trebuie să-i dau nimic în schimb.
Mi-am amintit atunci de fetița slabă, cu părul prins în două codițe, care venise la mine împreună cu mama ei.
— Erai tu, Lidia? Doamne, câți ani au trecut!
— Treizeci și ceva de ani. Dar nu am uitat niciodată.
Femeia s-a întors spre Bianca.
— Știți ce m-a impresionat cel mai mult? Nu faptul că mi-a dat un palton. Ci că nu m-a făcut niciodată să mă simt săracă.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Am făcut ce ar fi făcut orice om cu suflet, am spus.
— Nu, doamnă Safta. Nu toți oamenii fac asta.
Ciprian a coborât din căruță și s-a apropiat.
— Mama a ajutat multe familii, doamnă Lidia. Niciodată nu a vorbit despre asta.
Lidia a dat din cap.
— Tocmai de aceea am vrut să-i mulțumesc acum.
Bianca și-a dres glasul.
— Doamnă Lidia, mă bucur că v-ați reîntâlnit. Poate intrăm în magazin să discutăm despre colaborarea noastră?
Femeia a privit spre vitrină, apoi spre căruța împodobită.
— Am venit să văd magazinul și să discutăm despre produsele pe care le-ați putea furniza. Dar înainte de asta, aș vrea să vă întreb ceva.
— Sigur, a răspuns Bianca.
— De ce nu sunteți și dumneavoastră în căruță?
Nora mea a zâmbit stânjenită.
— Eu am treabă la magazin. Știți cum este când ai o afacere…
Lidia a privit-o atent.
— Am auzit mai devreme că nu vreți să vă faceți de râs prin sat.
Bianca a încremenit.
Eu am intervenit imediat.
— Lidia, mamă, nu este nevoie să discutăm despre asta. Fiecare are dreptul să aleagă ce face de Crăciun.
— Aveți dreptate, doamnă Safta. Dar există o diferență între a nu dori să participi și a-i disprețui pe cei care participă.
Bianca și-a coborât privirea.
— Nu am vrut să jignesc pe nimeni.
Ciprian a răspuns încet:
— Bianca, mama a pregătit pentru tine pătura, perna și ceaiul. Nu te-a obligat să vii. Dar felul în care ai vorbit a durut-o.
Am simțit că nu mai pot sta acolo fără să spun ceva.
— Bianca, eu nu am nevoie să te plimbi cu căruța ca să-mi dovedești că mă respecți. Dar nu vreau să-mi fie rușine de viața mea doar pentru că tu ai un magazin frumos.
Nora mea m-a privit pentru prima dată direct.
— Mama Safta, eu…
— Nu trebuie să-mi răspunzi acum, fata mea. Gândește-te doar la ce ai spus.
Lidia s-a apropiat de mine.
— Unde mergeți cu căruța?
— Ducem câteva daruri bătrânilor singuri. Mai avem două case de vizitat.
— Pot să vin și eu?
Am rămas surprinsă.
— Cum să nu, mamă! Avem loc.
Ciprian a adus o pătură curată și a ajutat-o să urce.
Bianca a făcut un pas înainte.
— Doamnă Lidia, dar întâlnirea noastră…
— O putem reprograma. Astăzi vreau să petrec puțin timp cu oamenii care mi-au amintit de copilărie.
Am pornit din nou cu căruța.
Lidia s-a așezat lângă mine și m-a întrebat despre croitorie, despre sat și despre oamenii pe care îi ajutasem.
La prima oprire, am dus un pachet unei femei de optzeci și doi de ani care locuia singură.
Lidia a coborât și a ajutat-o să ducă lemnele pregătite lângă sobă.
La a doua casă, am lăsat un cozonac, fructe și o pătură groasă unui bătrân care nu mai putea merge până la magazin.
Când ne-am întors, Lidia avea ochii umezi.
— Doamnă Safta, eu am plecat din sat cu mulți ani în urmă. Am muncit, am construit o afacere și am uitat cât de mult înseamnă să fii aproape de oameni.
Am zâmbit.
— Nu trebuie să trăiești la țară ca să fii om bun, Lidia. Trebuie doar să nu uiți că fiecare are nevoie, la un moment dat, de ajutor.
Femeia mi-a strâns mâna.
— Aveți dreptate.
Când am ajuns din nou în centru, Bianca stătea în pragul magazinului.
De data aceasta, nu mai avea expresia aceea de superioritate.
Lidia a coborât din căruță și s-a apropiat de ea.
— Bianca, am să vă spun ceva despre colaborarea noastră.
Nora mea a înghițit în sec.
— Vă ascult.
— Produsele dumneavoastră mi s-au părut interesante din fotografiile trimise. Dar pentru mine contează și felul în care un partener își tratează clienții și oamenii din jur.
— Înțeleg, a răspuns Bianca.
— Nu voi lua o decizie astăzi. Dacă doriți să continuăm discuțiile, vă invit să ne întâlnim după sărbători. Vreau să văd magazinul, calitatea produselor și modul în care lucrați.
Bianca a dat din cap.
— Sigur. Vă mulțumesc.
— Și încă ceva, a adăugat Lidia. Să nu vă fie niciodată rușine de oamenii care v-au ajutat să ajungeți unde sunteți.
După ce femeia a plecat, Bianca s-a apropiat de mine.
— Mama Safta, îmi pare rău pentru ce am spus dimineață.
Am privit-o atent.
— Îți pare rău pentru că te-a auzit Lidia sau pentru că m-ai jignit?
Nora mea a rămas tăcută.
— Nu știu, a recunoscut după câteva clipe. Cred că pentru amândouă.
Am dat încet din cap.
— Atunci mai ai de gândit, fata mea.
Nu i-am întors spatele, dar nici nu m-am grăbit să o îmbrățișez.
În seara aceea, Ciprian a venit la mine acasă.
— Mamă, Bianca este foarte supărată. Crede că a pierdut colaborarea.
— Nu eu am făcut-o să vorbească așa, băiatul meu.
— Știu. Și i-am spus că trebuie să-și asume ce a făcut.
Am pus ceainicul pe foc.
— Ciprian, eu nu vreau să-i meargă rău. M-am bucurat când și-a deschis magazinul. Am ajutat-o cât am putut. Dar nu vreau să fiu tratată ca o rușine pentru familia voastră.
Fiul meu m-a îmbrățișat.
— Nu ești, mamă. Și nu voi mai sta tăcut când cineva vorbește așa cu tine.
În zilele următoare, Bianca nu m-a sunat.
Am lăsat-o în pace.
După Anul Nou, a venit la mine cu o pungă de haine.
— Mama Safta, am nevoie de ajutorul tău, mi-a spus.
Am privit-o surprinsă.
— Cu ce, fata mea?
— Am primit o comandă de ajustări pentru câteva rochii. Croitoreasa cu care lucrez este bolnavă. M-am gândit că poate mă poți ajuta.
Am privit hainele din pungă.
— Pot să te ajut, Bianca. Dar vreau să stabilim de la început că munca mea trebuie respectată, la fel ca munca oricărui om.
Nora mea a dat din cap.
— Știu. Și vreau să te plătesc corect.
Am zâmbit.
— Atunci putem discuta.
Am lucrat împreună câteva zile.
Bianca a văzut câtă răbdare cere fiecare cusătură și cât de atent trebuie măsurată fiecare haină.
Într-o după-amiază, când terminam o rochie, mi-a spus:
— Mama Safta, eu am crezut că, dacă am un magazin frumos, sunt mai importantă decât oamenii care lucrează cu mâinile.
Am lăsat acul jos.
— Și acum ce crezi?
— Că fără oamenii aceștia magazinul meu nu ar exista.
Am privit-o cu blândețe.
— Asta am încercat să-ți spun mereu.
La sfârșitul lunii ianuarie, Bianca s-a întâlnit din nou cu Lidia.
De data aceasta, nu a încercat să pară altcineva.
I-a prezentat magazinul, i-a arătat produsele și i-a vorbit despre croitoresele cu care lucra.
Mi-a povestit apoi că Lidia acceptase să testeze o comandă mică, fără promisiunea unei colaborări pe termen lung.
— Mi-a spus că vrea să vadă dacă sunt serioasă și dacă respect termenele, mi-a explicat Bianca.
— Și are dreptate, fata mea.
— Știu. De data aceasta vreau să demonstrez prin muncă, nu prin vorbe.
În lunile următoare, Bianca a început să se implice mai mult în viața satului.
Nu pentru fotografii sau publicitate.
A donat câteva haine groase pentru bătrânii singuri și a ajutat la organizarea unei mici colecte de iarnă.
Nu i-am cerut niciodată să facă asta.
A fost alegerea ei.
În Crăciunul următor, căruța împodobită s-a oprit din nou în fața magazinului.
Eu aveam în brațe aceeași pătură groasă, pe care o păstrasem de anul trecut.
Bianca a ieșit din magazin îmbrăcată cu un palton simplu și cu un fular de lână.
— Mama Safta, mai este loc și pentru mine?
Am privit-o surprinsă.
— Sigur că este, fata mea.
A urcat în căruță și s-a așezat lângă mine.
Ciprian a zâmbit.
— Anul acesta nu te mai temi că te vede cineva?
Bianca a râs încet.
— Nu. Dacă mă vede cineva, să vadă că sunt cu familia mea.
Am întins pătura peste genunchii noștri.
— Să-ți fie cald, mamă.
Bianca m-a luat de mână.
— Mulțumesc, mama Safta. Și îmi pare rău că anul trecut nu am înțeles ce încercai să-mi oferi.
Am zâmbit.
— Nu era doar o plimbare, fata mea. Era un loc lângă noi.
Căruța a pornit încet, iar colindătorii au început să cânte.
Am privit casele împodobite și oamenii care ne salutau de la porți.
Nu știam cât avea să dureze schimbarea Biancăi, dar vedeam că începuse să privească altfel lumea din jur.
Și mi-am amintit de paltonul roșu pe care îl cususem cu mulți ani în urmă pentru o fetiță săracă.
Nu mă gândisem atunci că acel gest se va întoarce într-o zi la mine.
Dar viața are uneori felul ei de a ne arăta că binele făcut fără interes nu se pierde.
Iar cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a fost că demnitatea unui om nu stă în hainele pe care le poartă, în magazinul pe care îl conduce sau în mașina cu care merge.
Stă în felul în care îi privește și îi tratează pe ceilalți.
Pentru că nu este nicio rușine să te plimbi cu o căruță prin sat, dar este o mare rușine să-i disprețuiești pe oamenii care ți-au fost alături.