Fiica mea de 15 ani, Maria, a dispărut din camera ei… Nici poliția, nici eu, nimeni nu putea să o găsească. Eram disperată, inima îmi era sfâșiată de îngrijorare, știind că nu puteam renunța… De atunci, am lipit neobosit afișe, sperând să găsesc orice indiciu… dar fără rezultat.
Au trecut câteva zile și mă întorceam acasă epuizată când cineva m-a atins pe umăr… Speranța a licărit, dar era doar vecina mea, Ioana. Organiza un fel de VÂNZARE DE GARAJ mare înainte de mutare și m-a invitat.
Zâmbetul ei de Hollywood strălucea în timp ce spunea: “Vezi? Multe lucruri de văzut.” Și era adevărat, pentru că un moment mai târziu, am rămas încremenită… Acolo, printre alte lucruri, era GEACA FIICEI MELE! Și nu putea fi o coincidență—aceeași geacă de blugi cu broderia cu margarete pe care o cususem eu însămi de mână… M-am întors brusc, “Ioana! De unde ai asta? SPUNE-MI”
Ioana a rămas cu gura întredeschisă, iar zâmbetul ei fals s-a șters instantaneu. A făcut un pas înapoi, mâinile ei tremurând ușor.
„Eu… am găsit-o într-un container de donații de lângă supermarket”, a bâiguit ea, dar ochii ei fugeau în toate direcțiile, evitând privirea mea.
Simțeam cum adrenalina îmi invadează corpul. Am strâns geaca la piept, respirând parfumul familiar al fiicei mele, care persista încă în material.
„Minți”, am șoptit, simțind cum mi se ridică părul pe ceafă. „Containerul acela se golește zilnic, iar Maria a dispărut de peste o săptămână.”
Fața Ioanei s-a schimbat subit. Privirea ei a devenit rece, calculată. S-a uitat peste umăr spre casa ei și apoi înapoi la mine.
„Ar trebui să pleci”, a spus ea cu o voce care nu mai avea nimic din dulceața anterioară.
În acel moment, am observat ceva ce nu văzusem înainte. În spatele grămezii de haine de vânzare era un rucsac roșu. Rucsacul Mariei.
Inima mea a început să bată cu putere. Ignorând protestele Ioanei, m-am repezit spre rucsac și l-am deschis. Înăuntru, am găsit telefonul Mariei, stins, și un bilet mâzgălit în grabă: „Mama, sunt în pivniță. Ajutor.”
M-am întors spre Ioana, care acum ținea în mână ceva ce părea a fi un cuțit de bucătărie. Dar era prea târziu pentru ea. Deja apăsasem butonul de urgență de pe telefonul meu, iar sirena unei mașini de poliție se auzea apropiindu-se.
„De ce?” am întrebat, în timp ce Ioana realiza că nu mai avea scăpare.
„Pentru că fata ta este exact cum era Mihai al meu înainte să-l pierd”, a șoptit ea, și pentru o secundă am văzut în ochii ei o durere profundă, aproape inumană. „Am vrut doar să fiu din nou mamă.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.