Mama mea a murit când eram copil, iar tatăl meu s-a recăsătorit cu Dana. De la început, Danei nu i-am plăcut. Concura constant cu mine pentru atenția tatălui meu. Când tatăl meu a murit tragic într-un accident de mașină acum aproximativ un an și jumătate, am rămas cu Dana. Fără familie, fără sprijin real.
Doar ea. Mi-am pus toată energia în studii, sperând să intru la facultate și să scap de ea.
În ziua în care a sosit scrisoarea mea de acceptare, am venit acasă de la voluntariat și am găsit-o pe Dana stând lângă șemineu în mijlocul primăverii.
“Dana, de ce e aprins șemineul?” am întrebat, confuză.
Ea a zâmbit ironic și a spus: “Nu-ți face griji, dragă. Am crezut doar că ar trebui să-ți vezi visele de facultate transformându-se în fum.”
“Ce?” Am înghețat, simțind cum mi se strânge inima.
“Scrisoarea a venit. Dar nu ai nevoie de ea — vei lucra în cafeneaua mea. Așa că, am ars-o.”
Lacrimile îmi umpleau ochii. Visul meu era literalmente în cenușă. Mă simțeam zdrobită și fără speranță.
Dar apoi, a sunat soneria. Dana s-a grăbit să răspundă, și acolo stătea un bărbat în costum ținând o valiză roz.
“Tu ești Ioana?” a întrebat el, uitându-se la mine.
“Da,” am spus cu precauție.
“Sunt domnul Popescu. Sunt aici pentru că MAMA TA MI-A CERUT SĂ VIN.”
Dana a încremenit, privind confuză când la mine, când la bărbatul din pragul ușii.
„Ce prostie e asta?” a întrebat ea, încercând să-și recapete stăpânirea de sine. „Mama ei e moartă de ani de zile.”
Domnul Popescu a zâmbit politicos, dar ferm. „Mă refer la mama biologică a Ioanei, doamna Elena Vasilescu. Sunt avocatul ei personal.”
Am simțit cum mi se taie respirația. „Mama mea… e în viață?”
„Pot să intru?” a întrebat domnul Popescu. „Avem multe de discutat.”
Dana părea că vrea să refuze, dar ceva în atitudinea calmă și autoritară a avocatului a făcut-o să dea înapoi. Ne-am așezat în sufragerie, eu tremurând de emoție.
„Ioana,” a început domnul Popescu, „mama ta nu a murit când erai mică. A fost o poveste fabricată de tatăl tău.”
„Cum adică?” am întrebat, simțindu-mă amețită.
Domnul Popescu a deschis servieta și a scos un dosar. „Părinții tăi s-au despărțit când aveai trei ani. În urma unui proces de custodie acerb, tatăl tău a câștigat custodia deplină și i-a interzis mamei tale orice contact. I-a spus că a murit într-un accident.”
Am privit fotografiile din dosar – o femeie care semăna izbitor cu mine, zâmbind la cameră. Din unele poze mă privea un copil mic – eu.
„Dar… de ce nu m-a căutat?” am șoptit.
„A făcut-o. Ani de zile. Tatăl tău v-a mutat des, schimbând și numele de familie. Elena te-a căutat neîncetat, angajând detectivi privați. Te-a găsit acum trei ani, dar tatăl tău a amenințat-o cu un ordin de restricție. Singura ei opțiune a fost să aștepte să împlinești 18 ani.”
Dana a intervenit, vizibil iritată. „Și de ce apare abia acum? Dacă toată povestea asta e adevărată?”
Domnul Popescu mi-a înmânat un plic sigilat. „Pentru că Elena a aflat despre moartea fostului ei soț. Și pentru că a văzut asta.”
Din plic a scos o copie a scrisorii mele de acceptare la facultate.
„Cum…?” am bâlbâit.
„Universitatea trimite de obicei comunicări electronice înainte de scrisoarea oficială. Elena monitorizează contul tău de email de când te-a găsit. A vrut să fie sigură că vei primi această oportunitate, indiferent ce s-ar întâmpla.”
Dana a sărit în picioare. „Asta e ilegal! Spionaj! Voi chema poliția!”
„Vă rog,” a răspuns calm avocatul. „Elena a acționat legal, având în vedere că este părintele biologic al Ioanei și nu și-a pierdut niciodată drepturile părintești. În plus, doamnă, aș fi foarte atent dacă aș fi în locul dumneavoastră. Distrugerea corespondenței federale este o infracțiune. La fel și împiedicarea accesului la educație al unui minor aflat în grija dumneavoastră.”
Dana a pălit. „Nu am nicio obligație legală față de ea. Nu sunt părintele ei adopiv.”
„Exact,” a zâmbit domnul Popescu. „Ceea ce înseamnă că nu aveți niciun drept legal asupra Ioanei. Sau asupra casei acesteia, care aparține exclusiv Ioanei, fiind moștenirea de la tatăl ei.”
Am rămas cu gura căscată. Dana părea că tocmai a înghițit ceva amar.
„Valiza aceea…” am arătat spre bagajul roz.
„Câteva lucruri de la mama ta. Și biletul de avion pentru Maine, unde te așteaptă ea. Pentru prima oară în cincisprezece ani, Elena va putea să-și îmbrățișeze fiica.”
Domnul Popescu s-a ridicat și mi-a înmânat o fotografie recentă. Din ea mă privea o femeie de vârstă mijlocie, cu ochii mei, cu zâmbetul meu. Pe spatele fotografiei scria: „Te-am iubit în fiecare zi. Te-am căutat în fiecare an. Te voi aștepta cât va fi nevoie.”
Trei săptămâni mai târziu, stăteam în fața unei case cochete din Maine. Mama mea a deschis ușa, și pentru moment, nicuna dintre noi nu a putut vorbi. Ne-am privit, recunoscându-ne una în cealaltă, ca într-o oglindă care traversa timpul.
„Bun venit acasă,” a șoptit ea, întinzând brațele.
În timp ce ne îmbrățișam pentru prima dată în memoria mea conștientă, am observat pe peretele din spatele ei o replică a scrisorii mele de acceptare, înrămată.
„Am primit acceptarea finală ieri,” am spus, zâmbind printre lacrimi. „Este la doar o oră de mers cu mașina de aici.”
„Știu,” a răspuns mama, ștergându-mi o lacrimă de pe obraz. „Am cumpărat această casă special pentru asta. Ai cincisprezece ani de recuperat. Nu voi rata nicio clipă din viitorul tău.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.