Jeana, după despărțirea zgomotoasă de un iubit bogat, a mai rezistat o vreme din economiile rămase și bijuteriile primite. Părea că viața cu fiica ei, Liana, cumva se va aranja – bani de alocație, mici ajutoare, strălucirea trecutului luxos… Dar curând visul s-a sfârșit. Banii se topeau ca zăpada la soare, iar relația cu fiica ei devenea tot mai rece.
Jeana, care nu dorise niciodată să muncească, a fost nevoită să ducă la amanet tot ce-i cădea sub mână. Mai demult fusese întreținută de un bărbat muncitor, plecat la munci sezoniere. Apoi de generosul Gheorghe. Dar când și acele surse s-au epuizat, și-a găsit un nou „protector”. Firea lui dură și obiceiurile suspecte trădau legături cu lumea interlopă.
Acest bărbat nu avea de gând să se poarte frumos nici cu Jeana, nici cu copilul ei. În casă au început scandaluri, țipete și beții. Alcoolul curgea în valuri, iar înjurăturile au devenit coloana sonoră a vieții lor. Liana, care odinioară visa să se întoarcă la bunicul ei în satul copilăriei, unde se simțea în siguranță și iubită, acum se refugia doar în amintiri.
Nu știa însă că bunicul ei murise. Singur, într-o casă veche și uitată de lume. În acea zi i s-a făcut rău, dar ajutorul n-a mai venit. Vecinii l-au găsit prea târziu, cu privirea împietrită spre tavan. Jeana nici măcar nu s-a gândit să meargă la înmormântare – nu-i păsa. De înmormântare s-au ocupat oameni străini, iar Liana nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat.
Într-o zi, cerându-i mamei s-o lase să meargă la bunicul, fetița a auzit un adevăr cutremurător.
— Nu mai ai bunic! A murit demult! — aruncă Jeana cu voce tăioasă, aruncând o privire rece spre fată.
Liana a încremenit. Cuvintele mamei o loveau ca un cuțit.
— Cum adică a murit? De ce nu mi-ai spus? De ce nu m-ai lăsat să-mi iau rămas-bun? — Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, dar Jeana s-a enervat și mai tare.
— Destul cu plânsetele! Era bătrân și nu-i păsa nimănui de el!
— Îi păsa mie, mamă… — șopti Liana, înecată în suspine.
Acele cuvinte au fost picătura care a umplut paharul. Jeana, orbită de furie, a izbucnit:
— Dacă tot sunt eu cea rea, atunci trăiește fără mine! Ai crezut că-ți sunt necesară, dar ești doar o nerecunoscătoare!
La scurt timp, Liana a fost trimisă într-un centru de plasament. Într-o clipă, și-a pierdut ultima persoană apropiată. A devenit orfană… Dar ce era mai greu abia urma. Cine ar fi putut crede că salvarea va veni chiar de la vechea canapea a bunicului, rămasă într-o căsuță dărăpănată de la țară?
A fost de-ajuns să se așeze pe ea – și a început ceva cu totul NEBĂNUIT… 😲😲😲
…Liana fusese dusă la sat de o asistentă socială care reușise, cu greu, să găsească vechea casă a bunicului din acte. Clădirea era aproape o ruină — acoperișul cedase într-o parte, iar grădina era năpădită de buruieni. Dar în ochii fetei, acel loc era cel mai cald colț de lume.
Cu pași timizi, a pășit înăuntru. Totul era acoperit de praf și tăcere, dar avea aerul unui loc în care timpul se oprise. Liana și-a așezat rucsacul vechi într-un colț și s-a așezat pe canapeaua jerpelită din sufragerie — singura piesă care părea încă întreagă.
Și atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Canapeaua a scârțâit adânc, dar nu din cauza greutății — ci pentru că, sub pernă, ceva a cedat. Liana s-a ridicat brusc. A pipăit sub husă și a simțit o cutie de metal. Cu inima bătând nebunește, a tras de ea.
Înăuntru era o agendă veche, legată cu sfoară, și un plic gros, plin de bancnote îngălbenite. Pe prima pagină a agendei, scrisul tremurat al bunicului ei:
„Pentru Liana. Dacă vei găsi asta, înseamnă că viața te-a adus unde trebuie. N-ai nevoie de mult ca să fii fericită. Ai nevoie doar de tine. Și de amintirea celor care te-au iubit cu adevărat.”
Fata izbucni în plâns. Nu pentru bani. Ci pentru că simțea, dincolo de moarte, că bunicul ei o proteja încă.
În lunile următoare, cu ajutorul agendei și al unei voințe noi, Liana a învățat să repare casa. Să planteze în grădină. Să se gospodărească singură.
Iar când asistenții sociali s-au întors s-o verifice, au găsit o fată zâmbitoare, cu mâinile murdare de pământ și sufletul curat.
Pentru că uneori, cei care ne iubesc cel mai mult nu ne lasă nici după ce pleacă. Ne lasă semne. Și, uneori… o canapea veche devine începutul unui nou destin.