Toată viața, soacra mea, Elena, a trăit la oraș. A lucrat peste treizeci de ani ca funcționară la primărie, înconjurată de hârtii, dosare prăfuite și oameni care veneau mereu să ceară câte ceva. Deși avea un apartament cochet într-un cartier liniștit și nu ducea lipsă de nimic, mereu visa cu ochii deschiși la viața de la țară. Îmi povestea adesea, la o cafea, cum ar fi să aibă o căsuță mică, cu o prispa umbrită de viță-de-vie, o grădină plină de roșii, castraveți și mărar, o livadă în care să se audă doar foșnetul frunzelor și ciripitul păsărilor.
Cât timp a fost în câmpul muncii, nu a avut curajul să facă pasul. Știa că nu se va descurca singură cu o gospodărie, iar un weekend prelungit pe an la țară nu ar fi fost suficient. Se temea de bălării, de ploile reci de toamnă, de drumurile proaste și de lipsa vecinilor cu care să stea la povești. Dar odată cu ieșirea la pensie, a început să viseze din nou.
Problema era că, odată cu pensionarea, veniturile i-au scăzut considerabil, iar prețurile caselor de vacanță chiar și în cele mai uitate sate ajunseseră de-a dreptul absurde. Iar eu știam că soacra mea nu avea bani strânși, pentru că tot ce câștigase se dusese pe medicamente, întreținere, rate la electrocasnice și mici excursii în anii când încă avea chef de viață.
Dumnezeu face însă uneori lucrurile în felul Lui. În urmă cu doi ani, bunicul meu a trecut la cele veșnice. Om simplu și muncitor, și-a petrecut ultimii ani într-o căsuță modestă la marginea satului Pădureni, cu o grădină de vreo cinci sute de metri pătrați și o livadă cu meri, peri și câțiva pruni bătrâni. Casa nu era cine știe ce — două camere mici, o bucătărie de vară și o magazie. Dar avea apă la fântână, curent electric și era într-un loc de poveste, înconjurată de pădure și cu un pârâu care curgea la vreo sută de metri mai jos.
Inițial, mă gândeam să vând casa. Aveam nevoie de bani pentru a face reparații în apartamentul nostru din oraș și pentru a schimba mașina, care începuse să dea semne de oboseală. Dar soțul meu, Dan, a venit cu o propunere neașteptată.
— Știi… m-am tot gândit… ce-ar fi să-i dăm casa mamei? Își dorește de o viață o gospodărie, poate acolo și-ar găsi liniștea. Oricum nu ne mutăm noi acolo, și ar fi păcat să se dărâme cu anii.
M-am codit puțin, recunosc. Nu voiam să stric relațiile din familie, dar nici să renunț la ceva ce putea fi valorificat. Până la urmă, i-am spus că accept, dar cu o condiție: casa rămâne pe numele meu, iar ea poate locui acolo cât dorește, să-și facă poftele de grădinărit și de viață la țară.
Elena a fost în culmea fericirii când a auzit. De-a doua zi a început să caute pe internet idei de grădini, a dat comandă de semințe, a cumpărat unelte și s-a apucat să-și facă planuri. Vorbea întruna despre cum va cultiva roșii ca la mama acasă, despre câtă dulceață de prune va face și cum se va trezi dimineața în cântecul cocoșului.
Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din… grădină.
În primul an, Elena a semănat roșii, castraveți, ardei, dovlecei și ceapă. Doar că, neavând habar de sol, de udare, de prășit, n-a ieșit mai nimic. Jumătate din semințe n-au răsărit, iar cealaltă jumătate s-a ofilit înainte să facă rod. A dat vina pe vreme, pe pământul slab, pe semințele din comerț.
Livada era plină de buruieni, meri nestoală, pomii nu fuseseră curățați de ani de zile. Când i-am propus să chemăm un vecin să o ajute contra cost, a refuzat.
— Ce rost are? Lasă că mă ocup eu, că doar n-oi fi neputincioasă!
Doar că „mă ocup eu” însemna, de cele mai multe ori, o zi de stat pe prispa casei cu o carte în brațe, mers la râu sau plimbare prin pădure. Când treceam pe la ea, găseam casa în paragină, pânze de păianjen în colțuri, iarba de-un metru în curte și legumele mai mult moarte decât vii.
În al doilea an a încercat din nou, cu același rezultat. Dar de data asta nici măcar nu s-a mai sinchisit să curețe livada. Ba mai mult, venea din ce în ce mai rar. Motive avea mereu: ba că plouă, ba că e prea cald, ba că o dor șalele.
Am decis, într-o duminică, să am o discuție lămuritoare cu ea. M-am dus la țară, iar când am intrat în curte, m-a izbit mirosul de iarbă necosită și de fructe căzute pe jos. În grădină, doar câteva fire de pătrunjel rătăcite mai supraviețuiau. În rest — pustiu. Pomii cu crengile rupte, iar în casă, praful așezat ca o pătură pe mobilă.
Am întrebat-o, pe un ton blând, de ce nu se ocupă, dacă tot și-a dorit atât de mult.
— Of, dragă, ce să-ți spun… parcă nu mai am chef… Mă dor toate, mă plictisesc… mi-am dat seama că viața la țară nu-i cum visam eu…
Așa mi-a căzut cerul în cap. De ce m-a rugat atunci cu atâta insistență? De ce a acceptat dacă nu era în stare să se țină de treabă? Am simțit că am făcut un gest frumos pe care l-am ajuns să-l regret. I-am spus că mă gândesc serios să vând casa.
Atunci a făcut o criză.
— Cum să-mi iei casa?! Nu-i frumos să iei înapoi ce-ai dat! Așa ceva nu se face!
Atunci mi-a venit în minte vorba bunicii: „Nu face bine, dacă nu vrei să ai parte de rău…”
Și am înțeles câtă dreptate avea.