Richard Walter mergea abătut pe străzile pustii ale orașului de noapte. Gândurile erau sumbre, ochii plini de tristețe și disperare.
Doar ieri viața lui era plină de energie, iar astăzi se rupsese și ultima fărâmă de speranță…
Timp de câteva luni, evitase cu grijă să se gândească la propria sănătate și se străduise să ignore semnalele de alarmă.
Și ele existau — acele „clopoțele” care, în cele din urmă, sunaseră ca un clopot greu.
Da, așa se întâmplă: aștepți un miracol, nu vrei să te gândești la ce e rău, iar apoi, dintr-odată…
Totul se termină. Viața ta este împărțită în „înainte” și „după”. Un diagnostic grav. Iar foarte curând va veni EL — ultima zi a vieții tale.
Se întreba cum va fi? Richard s-a gândit la asta toată seara, rătăcind fără țintă prin orașul întunecat…
Cândva, în copilăria îndepărtată, când Richard era doar micul Ricky cu urechi clapauge, își dorise tare mult un animal de companie.
Nu, nu așa… Animalele erau strict interzise în casă din cauza unei alergii severe, dar micul Ricky își dorea cu disperare un prieten viu.
Într-o zi, primăvara devreme, a văzut o muscă adormită pe fereastră, ieșită la soare după iarnă. Tatăl său se pregătea s-o omoare cu un ziar, dar băiatul a prins-o și a pus-o într-un borcan de un litru.
Părinții nu s-au împotrivit unui astfel de „animal de companie”…
Cât sens a căpătat viața lui Ricky! Alerga de la școală acasă ca să-i pună firimituri gustoase muștei, îi făcea găurele mici în capacul borcanului, punea apă proaspătă într-un degetar și se asigura că musca nu scapă.
Odată, tatăl său i-a spus că aceste insecte trăiesc foarte puțin — doar câteva zile sau săptămâni, iar Ricky a început să aștepte cu groază ultima zi a muștei sale.
Noaptea se trezea transpirat și fugea să verifice borcanul.
Poate s-a întâmplat un miracol sau poate soarta i-a zâmbit, dar musca a trăit până la Anul Nou!
Da, mai târziu a înțeles că tatăl său, probabil, îi înlocuia periodic muștele din borcan, văzând câtă grijă sinceră avea Ricky.
Dar totuși, a venit și ziua aceea — ultima zi. Probabil, într-o dimineață geroasă de decembrie, tatăl nu a mai găsit o nouă „musculiță”, iar ea… a adormit pentru totdeauna.
Acea zi a rămas adânc întipărită în sufletul copilului.
Și acum, mergând prin oraș, Richard se simțea ca acea muscă din borcan, așteptându-și cu disperare ultima zi.
Nu, nu voia să trăiască cu teamă și să aștepte, ci voia să-și decidă soarta singur.
Trebuia doar să facă în așa fel încât acea zi să fie specială și de neuitat…
Poate să-și retragă toate economiile, să-și adune prietenii într-un restaurant de lux și să organizeze o petrecere grandioasă?
Dar în viața lui Richard fusese deja destulă distracție. La fel ca și călătorii, lucruri scumpe, femei și aventuri…
După ore întregi de gânduri, nu reușise să găsească nimic deosebit pentru acea ultimă zi a vieții.
Se uita în pământ, fără să observe vântul cald de vară, prospețimea nopții și stelele strălucitoare de deasupra.
Mâine vor străluci pentru alții, dar nu și pentru el. Pentru că mâine va fi ultima lui zi. Așa decisese…
Trecând pe lângă niște tomberoane vechi, Richard a observat o mișcare slabă într-unul dintre ele.
A trecut nepăsător, dar ceva l-a oprit brusc.
Acel „ceva” era un sentiment din copilărie, demult uitat — sentimentul că cineva are nevoie de grija și ajutorul tău.
Exact așa se simțise micul Ricky, alergând de la școală spre borcanul lui cu musca, așteptând cu bucurie să-și revadă „animalul”.
Richard s-a întors și s-a apropiat de gunoaie.
Printre grămezi de deșeuri și mirosuri urâte, zăcea o creatură ciudată, care nici măcar nu privea în jur.
La început a părut o pisică mare, dar apoi și-a dat seama că era o căţelușă bătrână şi oarbă — o taxă.
Cuiva i s-a părut prea greu să aibă grijă de un animal bolnav și pur și simplu… l-a dus la gunoi!
Cățeaua doar a mișcat ușor nasul în direcția trecătorului și a închis ochii. Tăcută și resemnată, aștepta sfârșitul…
Richard încremeni. Privea acel animal amărât, iar inima i se strângea încet, de parcă cineva îi turna în piept o căldură uitată de mult.
Se aşeză lângă el. Căţelul nu reacţiona — doar tremura uşor, ca şi cum i-ar fi fost frig… sau teamă.
— Ei bine, prietene, spuse Richard încet, se pare că niciunul dintre noi nu-şi mai găseşte locul în lumea asta.
Ridică cu grijă câinele în braţe. Nu opunea rezistenţă, doar se cuibări la pieptul lui — slab, epuizat, dar încă viu.
Căldura acelui trup îi aminti lui Richard că și el era în viață. Și cât timp inima bate — ceva se mai poate face.
Pornise spre o clinică veterinară deschisă non-stop. Nu ştia de ce. Doar mergea.
Şi pentru prima dată după mult timp, îi păsa.
— Este bătrână, oarbă, are probleme grave la inimă şi la articulaţii — spuse veterinarul. — Nu mai are mult.
— Cât? — întrebă Richard, abătut.
— O săptămână, poate două. Dacă are noroc.
— Voi plăti totul.
— Scuzaţi-mă, dar… de ce?
— Pentru că nici mie nu mi-a mai rămas prea mult. Şi avem două săptămâni împreună.
O numi Elsa. Numele i-a venit pur şi simplu, de parcă îi fusese destinat.
În fiecare dimineaţă îi pregătea micul dejun — carne fiartă, legume tăiate fin, un strop de ulei. Elsa mânca puţin, cu greu, dar în ochii ei — când îi auzea vocea — apărea o lumină blândă.
O purta în braţe în parc. Se aşeza pe o bancă, iar Elsa îşi punea capul în poala lui şi respira liniştită.
Trecătorii zâmbeau uneori, alteori îi priveau cu milă. Dar Richard nu observa. În lumea lui erau doar el şi Elsa.
După o săptămână, o duse iar la veterinar.
— Arată… mai bine decât mă aşteptam — spuse doctorul.
— Credeţi că e un miracol?
— Cred că pur și simplu nu vrea să moară singură.
Richard zâmbi.
— Aparent, avem ceva în comun.
A început să iasă mai des, să vorbească cu oamenii. A ajutat o femeie cu plasele grele și a primit o ciocolată în semn de mulțumire.
A început să scrie. Într-unul dintre texte a scris:
„Toţi căutăm un motiv să trăim. Uneori, acel motiv are forma unei căţeluşe bătrâne şi oarbe, aruncată la gunoi.“
Într-o dimineaţă, Elsa nu mai respira. Zăcea liniştită, ca şi cum plecase în somn.
Richard nu a plâns. A mângâiat-o pe cap, a îmbrăţişat-o.
Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a ieşit din casă.
Nu pentru răspunsuri. Nu pentru adio. Ci pentru un nou motiv să trăiască.
După șase luni, Richard era voluntar la un adăpost. Plimba câini, repara cuşti, strângea donaţii.
Nu se trata — dar nici nu mai murea.
Poate temporar. Poate nu.
Dar ştia sigur un lucru:
Nu-i mai era frică de ultima zi.
Pentru că într-o noapte întunecată, o găsise — pe fundul unui tomberon.
Şi acea zi devenise prima.
Pentru el. Şi pentru Elsa.