Când s-a trezit, în casă era o liniște apăsătoare. Sobă se stinsese aproape complet, iar aerul era rece și greu. Femeia s-a ridicat încet, și-a pus șalul pe umeri și s-a uitat spre colțul unde dormiseră bărbatul și copilul.
Pătura era mototolită, dar locul era gol.
— Domnule? a strigat ea ușor. Domnule?
Niciun răspuns. A ieșit pe hol, s-a uitat spre ușă — deschisă. Afară, zăpada era bătătorită doar pe câțiva metri, apoi urmele dispăreau. Vântul le ștersese.
Inima femeii a început să bată nebunește. A alergat înapoi în casă, a privit în jur și atunci a văzut: pe masă, lângă cana de ceai, era un portofel vechi din piele. L-a deschis tremurând. Înăuntru — o fotografie. El, copilul și o femeie tânără. Pe spate scria cu litere șterse: „Pentru Maria — iartă-mă că n-am putut să fiu acolo.”
Maria era chiar numele ei.
Femeia a simțit cum i se taie picioarele. A căzut pe un scaun, ținând fotografia la piept. Nu mai văzuse bărbatul niciodată, dar ceva în privirea lui din seara trecută îi fusese ciudat de familiar. A deschis din nou fotografia — femeia din imagine semăna izbitor cu ea, doar că mai tânără.
A tremurat toată. Poate că nu era o coincidență. Poate că acel bărbat știa exact unde venise.
A început să caute prin casă, cuprinsă de o frică pe care nu o putea explica. În odaia mică unde dormise copilul, a găsit o bucată de hârtie, pliată cu grijă, sub pernă. Pe ea scria doar atât: „Mulțumesc, mamă.”
Femeia a rămas nemișcată, cu ochii în lacrimi. Cum era posibil? Născuse un fiu cu mulți ani în urmă, dar îl pierduse la doar câteva zile după naștere. I se spusese că murise.
A ieșit din nou afară, în zăpadă, strigând din răsputeri, dar vântul îi smulgea cuvintele. N-a primit niciun răspuns. Doar liniștea câmpului alb și urmele care se pierdeau în depărtare.
A căzut în genunchi, cu lacrimile amestecate în zăpadă. În sufletul ei, ceva se frânse și totuși se liniști. Nu era vis, nu era halucinație. Era fiul ei, venit să-i lase un semn că trăiește, că e bine și că o iartă.
În următoarele zile, femeia a început să scrie. Așeza totul pe hârtie: noaptea furtunoasă, bărbatul obosit, copilul în pătură și fotografia. Simțea că trebuie să lase totul scris, ca să nu uite.
Vecinii o găseau adesea privind pe fereastră, de parcă ar fi așteptat pe cineva. Când o întrebau, ea zâmbea ușor și spunea doar:
— Poate într-o zi se va întoarce. Dar dacă nu, măcar știu că e acolo, undeva, cu sufletul curat.
Și de fiecare dată când ningea, femeia deschidea poarta și lăsa o cană de lapte cald pe prag. Pentru el. Pentru copilul care într-o noapte de iarnă i-a readus inima la viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.