Laura a rămas câteva secunde nemișcată, cu privirea lipită de copilul care se chinuia să respire. Îi auzea respirația sacadată mai tare decât orice gând din capul ei.
A scos telefonul din geantă fără să mai ceară voie.
— Unde e cea mai apropiată cameră de gardă? a întrebat scurt.
Ion a ridicat capul, confuz.
— La Spitalul Județean… dar e aglomerat… și n-am bani de taxi…
— Ai mașină?
— Nu.
Laura a întors capul spre Ana, care stătea speriată în ușă.
— Sună șoferul. Acum.
În mai puțin de zece minute, copilul era înfășurat într-o pătură, iar Laura stătea pe bancheta din spate a mașinii, ținându-l pe genunchi. Nu se gândea dacă îi murdărește haina. Nu conta.
La spital, lucrurile s-au mișcat repede. Un medic a recunoscut-o, a dat din cap, a vorbit în șoaptă cu asistentele. Copilul a fost dus de urgență la tratament.
Ion stătea pe un scaun, cu bebelușul adormit la piept și ochii goi.
— O să fie bine — a spus Laura, fără să știe sigur dacă e adevărat.
După câteva ore, medicul a ieșit.
— Ați ajuns la timp. Încă o noapte acasă și putea fi mult mai rău.
Ion a început să plângă în tăcere, cu umerii lăsați, ca un om care n-a mai avut voie să plângă de mult.
Laura s-a așezat lângă el.
— De mâine, nu mai vii la muncă o perioadă, a spus ea.
— Doamnă…
— Nu e o discuție. Îți vei lua concediu plătit. Și un avans de 15.000 de lei.
Ion a ridicat capul, speriat.
— Nu pot primi așa ceva…
— Poți. Și o vei face.
A doua zi, Laura s-a întors la casa de pe Strada Nucilor. De data asta fără tocuri. Fără sacou. Doar cu o sacoșă plină de mâncare și medicamente.
În următoarele săptămâni, a revenit des.
A vorbit cu vecinii.
A chemat un instalator.
A plătit datoriile la întreținere.
A aranjat ca cei mici să primească haine și rechizite.
Dar cel mai important, a stat.
A ascultat.
A învățat.
Pentru prima dată, Laura Munteanu a înțeles ce înseamnă să muncești până la epuizare și tot să nu fie suficient.
După trei luni, a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta.
A anunțat un nou proiect.
Nu un bloc de lux.
Nu un mall.
Un program pentru angajații ei.
Ajutor real.
Concedii plătite pentru situații grele.
Sprijin medical.
Salarii corecte.
L-a pus pe Ion coordonator al echipei de întreținere.
Cu un salariu care să-i permită să trăiască, nu doar să supraviețuiască.
Într-o seară, stând pe o bancă în fața casei lui, Laura l-a privit pe Ion jucând fotbal cu copiii.
— Știți ceva? a spus ea încet.
— Ce anume?
— Credeam că am construit totul. Dar abia acum am început cu adevărat.
Ion a zâmbit.
Iar pentru prima dată în viața ei, Laura a simțit că succesul nu se măsoară în clădiri…
ci în oamenii pe care nu i-ai lăsat în urmă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.