Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am recunoscut scrisul înainte să termin de citit. Era scrisul lui Miriam. Îl văzusem de sute de ori pe felicitările pe care i le trimitea tatălui meu, pe bilețelele lăsate prin casă și pe documentele pe care le completa în locul lui.
— Tata, cine ți-a adus această scrisoare?
Gheorghe s-a așezat pe scaunul de lângă ușă.
— Miriam. Mi-a spus că primise un telefon de la spital și că apoi îi trimiseseră această înștiințare. Mi-a explicat că tu erai într-o stare foarte proastă și că nu voiai să vorbești cu mine.
— Și ai crezut-o fără să mă întrebi?
— Irina, tocmai ne certaserăm. Îmi spuseseși că nu mai vrei să ai nimic de-a face cu mine. Când am aflat că fetița murise, am fost distrus. Miriam mi-a spus că medicii recomandaseră să nu te mai deranjez.
Am simțit că mă cuprinde furia.
— Eu ți-am trimis scrisori, tata! Ți-am scris că Ilinca trăiește. Ți-am trimis fotografii. Te-am sunat de nenumărate ori!
Gheorghe și-a acoperit fața cu palmele.
— Miriam îmi spunea că nu vrei să mai vorbești cu mine. Uneori îmi aducea plicurile înapoi și zicea că refuzai să le primești.
— Nu am primit niciodată nimic înapoi!
Atunci am înțeles că nu fusese vorba doar despre o scrisoare falsă. Cineva îmi blocase toate încercările de a-mi contacta tatăl.
Am scos dintr-un sertar o cutie în care păstrasem copii ale scrisorilor trimise în primii ani după plecare. Unele aveau fotografii cu Ilinca, altele conțineau vești despre școală, despre primul ei dinte și despre primii pași.
Gheorghe le-a răsfoit cu mâinile tremurânde.
— Nu le-am văzut niciodată, Irina. Îți jur că nu le-am văzut.
— Atunci unde au ajuns?
Nu am avut timp să continuăm discuția. Lucian a intrat în cameră, iar când a văzut expresia tatălui meu, s-a apropiat de mine.
— Ce s-a întâmplat?
— Miriam i-a spus tatei că Ilinca a murit. I-a dat și o scrisoare falsă.
Lucian a luat documentul și l-a privit cu atenție.
— Nu pare o înștiințare medicală obișnuită. Lipsesc numărul de înregistrare și datele persoanei care ar fi emis-o.
Am hotărât să nu o sunăm pe Miriam pentru o confruntare făcută la nervi. Am fotografiat documentul, am păstrat originalul și am discutat cu un avocat despre verificarea provenienței lui.
În următoarele zile, am solicitat spitalului unde fusese îngrijită Ilinca copii ale documentelor medicale și informații despre persoanele care avuseseră acces la ele. Spitalul a confirmat că fetița supraviețuise și că nu emisese nicio înștiințare de deces pe numele ei.
Mai mult, registrul de corespondență nu conținea nicio scrisoare adresată tatălui meu.
Documentul pe care îl păstrase Gheorghe era o compunere falsă, făcută folosind o copie a antetului unui document medical mai vechi. Semnătura fusese scrisă de mână, iar analiza grafoscopică solicitată în cadrul verificărilor a indicat că aparținea lui Miriam.
Am descoperit și motivul pentru care îmi interceptase corespondența.
Cu câteva luni înainte să plec, tata discutase cu un notar despre modificarea testamentului. Voia să mă includă din nou printre moștenitori și să-mi lase o parte din afacerea familiei, indiferent cu cine alegeam să mă căsătoresc.
Miriam aflase despre intenția lui și se temuse că va pierde controlul asupra bunurilor și asupra banilor familiei. Nu voia ca eu să mă întorc în viața tatălui meu, iar apariția unei nepoate ar fi schimbat și mai mult situația.
Când Ilinca s-a născut prematur, Miriam a profitat de perioada în care eu eram epuizată și tatăl meu era departe. A obținut informații despre internarea copilului printr-o cunoștință și a construit povestea unui deces. După aceea, a folosit documentul fals pentru a-l convinge pe Gheorghe că nu mai avea niciun motiv să mă caute.
Am cerut să discutăm cu ea în prezența avocatului. Tata a insistat să fie de față.
Când Miriam a intrat, a privit mai întâi spre mine, apoi spre Ilinca.
— Ce se întâmplă aici?
Gheorghe a pus scrisoarea pe masă.
— Ai scris tu documentul acesta?
Miriam a încercat să zâmbească.
— Nu înțeleg la ce te referi.
— Spitalul a confirmat că nu l-a emis. Scrisul este al tău. Iar eu am aflat că Irina mi-a trimis scrisori pe care tu mi-ai spus că nu le-a expediat niciodată.
Miriam și-a încrucișat brațele.
— Am încercat să te protejez. Eram convinsă că Irina se întorsese doar pentru bani și că te-ar fi distrus dacă ai fi primit-o din nou.
— Ai spus că nepoata mea a murit!
— Nu aveai cum să înțelegi cât de complicată era situația.
Am făcut un pas înainte.
— Eu eram mama ei, Miriam. Eu stăteam lângă incubator, eu îi număram respirațiile și eu mă rugam să trăiască. Tu nu aveai niciun drept să hotărăști că tatăl meu nu trebuie să știe că fetița mea era în viață.
Miriam a privit spre Ilinca.
— Erai foarte tânără. Credeam că nu vei reuși să-i oferi o viață bună.
— Nu te-am întrebat dacă aprobai alegerea mea. Nu ți-am cerut bani, nu ți-am cerut ajutor. Voiam doar ca tatăl meu să știe că are o nepoată.
Gheorghe s-a ridicat.
— Mi-ai furat opt ani cu fiica mea și cu nepoata mea. Nu există nicio explicație care să justifice asta.
Miriam a început să plângă, dar de data aceasta tata nu a mai încercat să o liniștească.
În urma discuției, el a decis să locuiască separat de ea. A cerut verificarea tuturor documentelor pe care Miriam le administrase și a început demersurile legale pentru falsificarea înscrisului și interceptarea corespondenței.
Nu am cerut nicio parte din averea tatălui meu și nici nu am vrut ca adevărul să se transforme într-o luptă pentru moștenire. Voiam doar ca ceea ce se întâmplase să fie recunoscut și să nu mai poată fi ascuns.
În următoarele luni, Gheorghe a început să vină la noi în fiecare duminică. La început, Ilinca era timidă. Nu știa cum să-i spună și îl privea ca pe un străin.
Într-o zi, bunicul i-a adus o cutie cu creioane colorate și a întrebat-o dacă vrea să deseneze împreună.
— Tu știi să desenezi, bunicule?
— Nu prea bine. Dar cred că mă poți învăța.
Fetița a râs și i-a întins un creion verde.
Eu îi priveam de la fereastră, cu o senzație pe care nu o mai cunoscusem de mult. Nu era bucurie deplină, pentru că anii pierduți nu aveau să se întoarcă. Dar era începutul unei relații care nu mai depindea de minciunile altcuiva.
Într-o seară, tata m-a rugat să stăm puțin de vorbă, doar noi doi.
— Irina, știu că și eu sunt vinovat. Am ales să cred o singură persoană și nu am verificat niciodată dacă fiica mea era bine.
— M-ai făcut să cred că nu mai vrei să mă vezi.
— Mi-a fost rușine când am aflat adevărul. Nu știu dacă voi putea repara tot ce am pierdut.
— Nu poți repara treisprezece ani, tata. Dar poți să nu mai pierzi zilele pe care le avem de acum înainte.
M-a îmbrățișat și a plâns în tăcere.
Nu ne-am întors la viața pe care o avuseserăm înainte de plecarea mea. Nici nu mi-am dorit asta. Lucian rămăsese bărbatul care mă susținuse când nu aveam nimic, iar Ilinca avea deja familia și copilăria ei.
În duminica următoare, tata a venit cu un album vechi de fotografii. Pe prima pagină era o imagine cu mine, copil, stând în brațele mamei mele.
Ilinca s-a așezat lângă el și a întrebat:
— Bunicule, aceasta este străbunica mea?
— Da, iubita mea. Și cred că ar fi fost foarte fericită să te cunoască.
Am privit fotografia și mi-am amintit de mama, de cerceii pe care îi păstrasem și de toate lucrurile pe care crezusem că le pierdusem odată cu plecarea din casa părintească.
În ziua aceea am înțeles că Miriam reușise să ne fure opt ani, dar nu putea hotărî ce urma să facem cu anii care ne mai rămăseseră.
Familia mea nu mai era cea dinainte. Dar, pentru prima dată după mult timp, adevărul nu mai stătea ascuns într-un plic pe care cineva îl putea opri înainte să ajungă la destinație.