Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu știu, doamnă Elena. În documentele mele apare numele Mirela Dima. Așa am fost înregistrată după ce am fost găsită, dar eu îmi amintesc că mă cheamă Alexandra.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Cine ți-a spus că te cheamă Alexandra?
— Nimeni. Îmi amintesc singură. Nu totul, doar bucăți. O casă cu o scară de lemn, o femeie care îmi împletea părul și un cântec pe care îl cânta înainte să adorm.
Am început să fredonez încet cântecul pe care i-l cântam fiicei mele în fiecare seară. Era un cântec vechi, învățat de la mama mea, pe care nu-l cântasem nimănui de când Alexandra dispăruse.
Tânăra a început să plângă.
— Acesta este! Exact acesta!
Medicul ne-a rugat să ne liniștim. Mi-a explicat că amintirile și asemănările nu puteau confirma identitatea biologică. Era nevoie de o verificare serioasă, iar tânăra trebuia să fie de acord.
Alexandra, sau Mirela, cum apărea în actele ei, a acceptat să facă testul ADN.
Am dat și eu probele necesare. Mi s-a spus că rezultatul nu va fi disponibil imediat și că, între timp, spitalul va încerca să clarifice situația documentelor ei.
Înainte să plec, am întrebat-o dacă știe cine a crescut-o.
— O femeie pe nume Ileana. Ea m-a luat acasă când eram mică. Mi-a spus că am fost găsită după un incendiu și că nimeni nu mă căuta. M-a crescut ca pe copilul ei.
— Unde este acum?
— A murit acum doi ani. Înainte să moară, mi-a spus că nu sunt fiica ei biologică. Mi-a dat o cutie cu câteva lucruri și mi-a spus că, dacă vreodată îmi amintesc ceva despre copilărie, trebuie să încerc să-mi găsesc familia.
Am simțit că picioarele nu mă mai țin.
— Și de ce nu ai căutat-o pe mama ta mai devreme?
— Nu știam cum. În acte aveam alt nume, iar amintirile mele erau foarte neclare. Am început să caut după ce am găsit în cutia Ilenei un medalion asemănător cu al meu. Am încercat să aflu dacă mai există informații despre incendiul în care fusesem găsită.
Mi-a spus că, în urma accidentului recent, fusese transportată la spital fără acte. În timpul investigațiilor, medicii observaseră cicatricea și o întrebaseră despre intervenția din copilărie. Atunci începuse să vorbească despre incendiul de acum treisprezece ani.
Am petrecut aproape două ore lângă patul ei. Nu îndrăzneam să-i spun fiica mea, dar nici nu puteam să mă îndepărtez.
În următoarele zile am mers zilnic la spital. Îi duceam fructe, îi povesteam despre casa noastră și îi arătam fotografii vechi.
Într-una dintre ele, Alexandra apărea la șase ani, purtând o rochiță galbenă și ținând în brațe ursulețul ei preferat.
Tânăra a atins fotografia cu vârful degetelor.
— Aveam ursulețul acesta. Îmi amintesc că îi lipsea un ochi și că tata a încercat să-i coasă unul dintr-un nasture.
Am izbucnit în plâns. Era adevărat. Marian îi reparase ursulețul într-o seară, iar nasturele rămăsese puțin mai mare decât celălalt ochi.
Totuși, medicul ne-a repetat să nu tragem concluzii înainte de rezultat.
Între timp, am cerut să văd documentele din dosarul vechi al incendiului. Cu ajutorul unui avocat, am făcut solicitările necesare către instituțiile care păstraseră actele.
Ce am descoperit m-a tulburat și mai mult.
În noaptea incendiului, mai mulți copii fuseseră evacuați și transportați la spitale diferite. Alexandra fusese trecută inițial pe lista persoanelor dispărute. În aceeași noapte, fusese găsit trupul unei fetițe de vârstă apropiată, iar identificarea se făcuse pe baza unor obiecte personale și a hainelor recuperate din clădire.
Noi nu văzuserăm trupul. Ni se spusese că identificarea fusese suficient de sigură.
Dar într-un alt spital, o fetiță fusese internată fără acte, cu intoxicație gravă cu fum și traumatisme. Fusese înregistrată temporar cu identitate necunoscută. După externare, intrase în evidența serviciilor de protecție a copilului și ajunsese în grija Ilenei.
Dosarele nu fuseseră corelate. Ancheta privind copilul dispărut fusese închisă după identificarea presupusului trup al Alexandrei, iar cazul fetiței fără identitate fusese tratat separat.
Nu exista încă o explicație completă despre cum se produsese eroarea. Dar acum aveam două documente care arătau că, în aceeași noapte, două fete fuseseră înregistrate în moduri care nu se potriveau.
În a zecea zi, m-a sunat medicul.
— Doamnă Elena, rezultatul analizei a sosit. Vă rog să veniți la spital.
Am ajuns cu mâinile tremurând.
Medicul ne-a chemat într-un cabinet și ne-a arătat rezultatul testului. Analiza genetică indica o probabilitate de maternitate biologică de peste 99,99%.
Am privit hârtia, apoi spre tânăra care stătea lângă fereastră.
Era Alexandra mea.
Nu am reușit să spun nimic. M-am apropiat și am cuprins-o în brațe.
— Fetița mea…
Alexandra a început să plângă și ea.
— Mamă, chiar ești mama mea?
— Da, iubita mea. Sunt mama ta. Te-am căutat în fiecare zi în care am mai putut să sper.
Am stat îmbrățișate mult timp. Nu era o bucurie simplă. Între noi se aflau treisprezece ani de absență, o copilărie pierdută și două vieți care merseseră separat.
După ce Alexandra a fost externată, am început să clarificăm împreună situația actelor. Au fost sesizate instituțiile competente, iar dosarul vechi a fost redeschis pentru verificarea împrejurărilor în care fusese făcută identificarea. Nu am primit imediat toate răspunsurile, dar de data aceasta aveam o dovadă incontestabilă a legăturii noastre.
Am aflat și mai multe despre Ileana. Fusese o femeie singură, care o primise pe Alexandra în casa ei după ce fata fusese găsită fără identitate. O crescuse, îi oferise școală și o copilărie liniștită. Nu știa cine fusese familia biologică a fetei și nu avusese informații care să o ajute să o găsească.
Alexandra mi-a spus că nu vrea să vorbească urât despre femeia care o crescuse.
— Ea a fost lângă mine când eram bolnavă și când mi-a fost frică. Nu vreau să simt că o trădez dacă te numesc mamă.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să alegi între noi. Ea te-a crescut și te-a iubit. Eu sunt mama care te-a pierdut și care te-a așteptat fără să știe că mai erai în viață.
În lunile următoare, Alexandra a început să vină la mine în weekenduri. Nu am încercat să-i schimb obiceiurile și nici să o oblig să recupereze într-o lună tot ce pierdusem în treisprezece ani.
Într-o zi, a intrat în camera pe care o păstrasem pentru ea. A atins ursulețul vechi și a început să râdă.
— Încă are nasturele acela în loc de ochi!
Am zâmbit printre lacrimi.
— Tatăl tău spunea că așa arată mai bine.
Alexandra a luat rochița galbenă din dulap și a privit-o îndelung.
— Nu-mi amintesc totul, mamă. Dar vreau să aflu.
— Avem timp, iubita mea.
În seara aceea am pus două fotografii pe noptieră: una cu Alexandra la șapte ani și una făcută la spital, după ce aflasem adevărul.
Timp de treisprezece ani aprinsesem o lumânare pentru o fiică pe care o credeam pierdută. Acum aveam din nou cui să-i spun noapte bună.
Nu puteam recupera anii furați și nici nu puteam șterge greșelile care ne despărțiseră. Dar puteam începe să ne cunoaștem din nou, fără grabă și fără să cerem una alteia să uite trecutul.
Înainte să adoarmă, Alexandra m-a strigat din camera ei:
— Mamă, mâine îmi mai cânți cântecul acela?
Am intrat, m-am așezat lângă ea și am început să cânt încet.
De data aceasta, nu mai cântam pentru un copil pe care îl pierdusem. Cântam pentru fiica mea, care se întorsese acasă.