Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat foaia din mâna Anei și am citit-o cu atenție. Era o scrisoare scurtă, scrisă cu pixuri colorate, în care Bianca îi spunea verișoarei sale că speră să-i țină de cald geaca și că i-o dăruiește cu drag, fiindcă ei îi rămăsese mică.
La sfârșit, Bianca desenase două inimioare și semnase cu numele ei.
Am rămas cu hârtia în mână, neștiind ce să-i răspund fiicei mele.
— Mami, Bianca a vrut să mi-o dea gratis?
— Așa scrie, iubita mea.
— Atunci mătușa Corina de ce ți-a luat toți banii?
Nu voiam să-i spun că sora mea profitase de situația noastră. Dar nici nu puteam să-i inventez o explicație.
— Nu știu, Ana. O să vorbesc cu ea și o să aflăm.
Fetița a privit geaca, apoi a început să deschidă fermoarul.
— Dacă vrei, o dăm înapoi. Eu mai pot purta haina veche.
Cuvintele ei m-au durut mai mult decât tot ce-mi spusese Corina în acea zi.
— Nu, iubita mea. Tu nu ai făcut nimic greșit. Și nu trebuie să stai în frig pentru că adulții nu se înțeleg.
Am ajutat-o să-și scoată geaca și am așezat-o cu grijă pe spătarul unui scaun. Apoi am sunat-o pe sora mea.
Corina a răspuns după câteva apeluri.
— Ce mai este, Mihaela? Sper că nu mă suni să te plângi de preț.
— Am găsit scrisoarea Biancăi în buzunarul gecii.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce scrisoare?
— Cea în care îi spune Anei că geaca este un cadou. Corina, fiica ta a vrut să i-o dăruiască verișoarei ei?
— Bianca este copil. Nu știe cât costă lucrurile.
— Dar tu știai că geaca fusese pregătită pentru Ana?
— Știam că Bianca voia să i-o dea. Eu am cumpărat-o, așa că eu hotărăsc ce fac cu ea.
Am închis ochii. Nu mă așteptam să recunoască atât de ușor.
— Mi-ai luat ultimii 180 de lei, deși știai că nu mai am bani de mâncare până vineri.
— Nu te-am obligat să cumperi geaca!
— Nu, Corina. Dar m-ai lăsat să cred că faci un efort pentru mine, când propria ta fiică voia să-i facă Anei o bucurie.
— Dacă nu-ți convine, adu geaca înapoi!
Am privit-o pe Ana, care stătea lângă fereastră și încerca să-și ascundă lacrimile.
— Nu o aduc înapoi. Vreau doar să-mi restitui banii pe care i-ai cerut pentru un cadou pe care Bianca îl pregătise deja.
Corina a început să vorbească despre cheltuielile ei, despre cât de mult costă să crești un copil și despre faptul că eu mă aștept mereu să primesc ajutor.
Am ascultat-o câteva clipe, apoi i-am spus că vom discuta când va fi pregătită să vorbească fără să mă jignească.
În dimineața următoare, am mers la serviciu cu gândul la cei 180 de lei. Aveam de plătit și factura la curent, iar salariul urma să intre abia vineri.
La prânz, am primit un mesaj de la Bianca.
— Mătușă Mihaela, Ana a primit geaca? I-a plăcut? Am pus un bilețel în buzunar, dar nu știu dacă l-a găsit.
I-am răspuns că Ana fusese foarte fericită și i-am mulțumit pentru gest.
După câteva minute, Bianca m-a sunat.
— Mătușă, mama mi-a spus că te-ai supărat din cauza gecii. Eu am vrut să i-o dau Anei, nu să o vândă.
— Știu, Bianca. Am găsit scrisoarea.
— M-am gândit că Ana are nevoie de ea. Eu am primit alta de ziua mea. Și oricum nu-mi mai venea.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ai făcut un lucru foarte frumos, draga mea.
— Dar de ce s-a supărat mama?
— Este o discuție între mine și ea. Nu vreau să te pun la mijloc.
Bianca a tăcut o clipă, apoi mi-a spus că speră să nu ne certăm din cauza ei.
Am liniștit-o și i-am promis că Ana îi va mulțumi personal.
În aceeași seară, Corina m-a sunat din nou. De data aceasta părea mai puțin sigură pe ea.
— Bianca plânge de când a aflat că ți-am cerut bani. Spune că i-am stricat cadoul.
— Nu Bianca a greșit, Corina.
— Știu. Dar nici mie nu-mi este ușor. Am cheltuieli, rate și o mulțime de lucruri de plătit.
— Și eu am cheltuieli. Dar dacă nu puteai să mă ajuți, puteai să-mi spui. Nu trebuia să profiți de faptul că Ana îngheța în geaca veche.
Corina a rămas tăcută.
— Îți trimit banii înapoi, a spus în cele din urmă.
— Nu vreau să faci asta doar pentru că Bianca este supărată. Vreau să înțelegi de ce m-ai rănit.
— Am înțeles, Mihaela. Am fost nedreaptă cu tine.
Nu știam dacă regretul ei era sincer, dar am acceptat să-mi restituie cei 180 de lei.
A doua zi, banii au intrat în contul meu. Am cumpărat alimente pentru câteva zile și am pus deoparte o sumă mică pentru cheltuielile neprevăzute.
Nu am mai sunat-o pe Corina o perioadă. Aveam nevoie de liniște și de timp ca să mă gândesc la relația noastră.
Între timp, Ana și Bianca au continuat să vorbească la telefon. Nu le-am interzis. Nu voiam ca greșelile noastre să strice prietenia dintre două verișoare care țineau una la cealaltă.
Într-o sâmbătă, Bianca a venit în vizită, însoțită de Corina. Sora mea a rămas la ușă, neștiind dacă să intre.
— Am adus-o pe Bianca. Voia să o vadă pe Ana.
Le-am invitat înăuntru.
Fetele au fugit în camera Anei, iar eu am rămas cu sora mea în hol.
— Mihaela, îmi pare rău pentru ce am făcut, a spus Corina. M-am purtat urât. Am fost atât de preocupată să nu pierd bani, încât am uitat că tu aveai nevoie de ajutor.
— Nu era vorba doar despre bani. M-a durut că ai știut cât de greu îmi este și totuși m-ai tratat ca pe o străină.
Corina a dat din cap.
— Ai dreptate.
Nu am îmbrățișat-o imediat. I-am spus că am nevoie să văd schimbarea în fapte, nu doar în cuvinte.
Am stabilit că, de acum înainte, dacă una dintre noi are nevoie de ceva, va întreba direct, fără reproșuri și fără promisiuni pe care nu le poate respecta.
Înainte să plece, Bianca a îmbrățișat-o pe Ana și a întrebat-o dacă geaca îi ține de cald.
— Foarte mult! a răspuns fiica mea. Și îmi place că are gluga asta moale.
Bianca a zâmbit.
— Mă bucur. Am ales-o pentru tine fiindcă știam că îți place culoarea.
După ce au plecat, Ana a venit lângă mine și mi-a arătat din nou scrisoarea.
— Mami, pot s-o păstrez?
— Sigur, iubita mea.
— Vreau să-mi amintesc că Bianca s-a gândit la mine.
Am pus scrisoarea într-o cutie mică, alături de câteva fotografii cu Daniel și de felicitările pe care Ana i le făcuse când era mai mică.
În dimineața următoare, când am plecat spre școală, Ana purta geaca roșie și își ținea mâinile adânc în buzunare.
La stația autobuzului, s-a întors spre mine și mi-a zâmbit.
— Mami, azi nu-mi mai este frig.
I-am aranjat gluga și am strâns-o în brațe.
Nu aveam o viață ușoară și știam că vor mai veni luni în care banii nu ne vor ajunge. Dar în dimineața aceea, privind-o pe Ana cum urcă în autobuz, am simțit că reușisem să-i ofer ceva mai important decât o haină călduroasă.
Îi arătasem că bunătatea nu trebuie cumpărată și că, atunci când cineva profită de nevoia ta, ai dreptul să spui că nu este corect, chiar dacă acel om face parte din familie.