Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina a rămas cu privirea ațintită asupra fotografiei pe care o țineam în mână. Pentru prima dată de când intrasem în casa ei, nu mai avea pregătită nicio remarcă despre mine.
— Mariana este mama ta? a întrebat din nou, de parcă nu auzise bine.
— Da. Femeia care v-a ajutat când domnul Petre s-a întors din spital. Aceeași femeie despre a cărei familie ai râs la cină.
Petre s-a apropiat și a luat fotografia cu grijă.
— Acum îmi amintesc! Mariana ne-a povestit despre fiica ei care terminase facultatea și lucra cu copiii. Dar nu ne-a spus niciodată cum te cheamă.
— Nici eu nu știam că voi sunteți familia pe care a ajutat-o, i-am răspuns.
Doina s-a așezat încet pe marginea fotoliului.
— Mama ta a fost extraordinară cu noi. Petre abia se putea ridica din pat după operație. Eu eram speriată și nu știam cum să mă descurc.
— Îmi amintesc, a intervenit Petre. Ne-a explicat cum să organizăm îngrijirea, ne-a ajutat să găsim oamenii potriviți și a venit de câteva ori să vadă dacă ne descurcăm. N-a vrut nici măcar banii de drum.
Am privit-o pe Doina.
— Și totuși, astăzi ai râs de oamenii de la țară. Mama mea locuiește la țară. Acolo a muncit, acolo ne-a crescut și de acolo venea când vă ajuta.
Doina și-a împreunat mâinile.
— Elena, nu am vrut să te rănesc atât de tare.
— Dar ai vrut să râzi de mine. Asta ai făcut de când am intrat pe ușă.
Radu s-a apropiat și a încercat să-mi ia mâna.
— Elena, hai să discutăm între noi.
Mi-am retras-o.
— Acum vrei să discutăm? La masă, când mama ta mă umilea, ți-am căutat privirea de trei ori. N-ai spus nimic.
— Nu voiam să stric seara.
— Și ai preferat să mă lași pe mine să suport totul.
Petre s-a întors spre fiul lui.
— Radu, aici Elena are dreptate. Trebuia să intervii. Nici eu n-am făcut destul când am văzut cum vorbește mama ta.
Doina a ridicat privirea.
— Bine, am greșit! Dar nu cred că trebuie să transformăm o cină într-o tragedie.
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse ce mă duruse. Pentru ea fusese o glumă nereușită. Pentru mine fusese prima imagine a vieții pe care urma să o am în familia lor.
— Nu este vorba despre o furculiță, Doina. Dacă mâine o să greșesc altceva, o să râzi din nou? Dacă mama vine la noi îmbrăcată simplu, o să te rușinezi cu ea?
Nu mi-a răspuns.
Am pus fotografia pe măsuță și mi-am luat geanta.
— Vă mulțumesc pentru cină. Eu plec.
Radu m-a urmat pe hol.
— Elena, te rog, nu pleca așa. Știi că te iubesc.
— Știu că mi-ai spus asta de multe ori. Dar astăzi aveam nevoie să văd că mă respecți.
— Mama este dificilă. O cunosc de treizeci și șase de ani. Dacă o contrazic, începe un scandal.
— Și dacă ne căsătorim, eu va trebui să tac de fiecare dată ca să nu se supere ea?
Radu a coborât privirea.
— Nu știu ce să-ți spun.
— Atunci avem o problemă mai mare decât cina de astăzi.
Am plecat singură. Pe drum, am sunat-o pe mama și i-am povestit ce se întâmplase.
A ascultat fără să mă întrerupă. Când i-am spus despre fotografie, a oftat.
— Îmi amintesc familia. Oameni cu multe griji atunci. Doina era foarte speriată pentru soțul ei.
— Mamă, femeia asta a râs de tine fără să știe că ești tu!
— Nu de mine a râs, Elena. A râs de felul în care își imaginează ea că sunt oamenii de la țară. Și asta spune ceva despre ea, nu despre noi.
— Nu știu dacă mai vreau să mă căsătoresc cu Radu.
— Nu hotărî pentru că ești furioasă. Dar nici nu te grăbi să ierți numai fiindcă ai stabilit deja nunta.
În noaptea aceea, am scos din sertar agenda în care notasem pregătirile pentru căsătorie. Aveam rezervată o sală, aleseserăm meniul și începuserăm să împărțim invitațiile.
Am închis agenda fără să mai fac nimic.
A doua zi, Radu a venit la mine. Avea ochii obosiți și părea că nu dormise.
— Am vorbit cu mama, mi-a spus. I-am spus că nu accept să te mai jignească.
— Și ce a răspuns?
— La început s-a supărat. A spus că ai exagerat. Dar tata i-a amintit cât de mult i-a ajutat mama ta și i-a spus că nu poate pretinde respect dacă nu îl oferă.
— Radu, nu vreau ca mama ta să mă respecte doar fiindcă a aflat cine este mama mea.
— Știu. Și i-am spus exact asta.
L-am privit atent. Pentru prima dată, nu încerca să-mi explice de ce trebuia să fiu înțelegătoare cu Doina.
— Vreau să amânăm nunta, i-am spus.
A rămas nemișcat.
— Cât timp?
— Nu știu. Până când vom înțelege dacă putem construi o familie în care niciunul dintre noi nu trebuie să accepte umilința ca să păstreze liniștea.
Radu a dat încet din cap.
— Nu-mi place, dar înțeleg. Și nu vreau să te pierd.
Am anunțat împreună amânarea nunții. Am pierdut o parte din avansul plătit pentru sală, iar câteva rude au început să pună întrebări. Nu le-am povestit tuturor detaliile. Le-am spus doar că avem nevoie de timp.
În săptămânile următoare, Radu a început să fie mai atent la felul în care reacționa când mama lui făcea remarci nepotrivite. Nu a fost ușor. Uneori se întorcea la vechiul obicei de a evita discuțiile, dar începea să-și dea seama singur.
La aproape o lună după cină, Doina m-a sunat.
— Elena, aș vrea să vorbim. Fără Radu și fără Petre.
Am acceptat să ne întâlnim într-o după-amiază, într-un parc.
Doina venise îmbrăcată simplu, fără bijuterii și fără aerul acela de superioritate pe care îl avusese la prima întâlnire.
— M-am gândit mult la ce mi-ai spus, a început ea. Mi-a fost rușine când am aflat cine este mama ta. Dar apoi mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi fie rușine și dacă nu o cunoșteam.
Am rămas tăcută.
— Am judecat o femeie după locul din care vine și după o furculiță. Și am făcut-o chiar în casa mea, unde ar fi trebuit să se simtă binevenită.
— Asta m-a durut, Doina. Nu faptul că am luat tacâmul nepotrivit.
— Știu. Îmi pare rău. Nu-ți cer să uiți imediat, dar aș vrea să am ocazia să mă port altfel.
Nu am îmbrățișat-o și nici nu i-am promis că vom deveni apropiate. I-am spus doar că sunt dispusă să vedem dacă putem avea o relație respectuoasă.
Câteva săptămâni mai târziu, Radu a venit cu mine la părinții mei, la țară. Nu era prima lui vizită, dar de data aceasta a stat mai mult. L-a ajutat pe tata să repare o poartă și a ascultat-o pe mama povestind despre anii petrecuți la spital.
Seara, când ne-am plimbat pe uliță, mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău că te-am lăsat singură în seara aceea. Am crezut că, dacă tac, evit o ceartă. Dar tăcerea mea te-a rănit mai mult decât cearta pe care încercam s-o evit.
— Nu vreau să te cerți cu mama ta pentru mine, Radu. Vreau doar să știu că suntem de aceeași parte când cineva ne jignește.
— Am înțeles.
Nu am stabilit imediat o nouă dată pentru nuntă. Am continuat să ne vedem, să discutăm și să învățăm să spunem lucrurile neplăcute înainte să devină răni greu de vindecat.
După câteva luni, când am simțit că schimbarea lui Radu nu era doar o promisiune făcută de teamă să nu mă piardă, am hotărât împreună să reluăm pregătirile.
Am ales o cununie restrânsă, cu părinții și câțiva oameni apropiați. Fără mese pretențioase și fără încercări de a impresiona pe cineva.
În ziua aceea, Doina a venit la mama mea și i-a mulțumit din nou pentru ajutorul oferit lui Petre. Mariana i-a zâmbit și i-a spus că se bucură să-l vadă sănătos.
La masă, am observat că lângă farfuria mea erau două furculițe. Am luat-o pe cea din exterior, apoi am zâmbit amintindu-mi de prima cină.
Doina m-a privit și a spus încet:
— Elena, dacă vrei, poți să le folosești în ce ordine dorești. Important este să te simți bine la noi.
Radu mi-a strâns mâna sub masă.
De data aceasta, nu mai aveam nevoie să-mi apere demnitatea în fața unei jigniri. Învățaserăm cu toții, în moduri diferite, că respectul nu se măsoară în tacâmuri, haine sau locul în care te-ai născut.
Am continuat să mâncăm și să povestim, iar când mama a început să râdă la una dintre glumele lui Petre, am știut că seara aceea era, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit să fie prima noastră întâlnire.