Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am citit mesajul lui Mihai de trei ori. Soțul meu nu plecase niciodată de la serviciu în mijlocul programului fără un motiv serios. M-am uitat spre camera montată deasupra pătuțului și am înțeles că văzuse mai mult decât îmi imaginam.
Tudor dormea liniștit. M-am așezat în fotoliul de lângă pătuț și mi-am sprijinit spatele de o pernă. Mă durea abdomenul, iar oboseala din ultimele zile mă făcea să tremur.
După câteva minute, Victoria a deschis ușa.
— Daniela, ceștile sunt tot acolo! Doina a plecat de zece minute.
— Nu mă mai ridic acum. Mihai vine acasă și o să discutăm.
Soacra mea a încruntat sprâncenele.
— Ce să discutați? Iar te plângi de mine?
— Nu m-am plâns nimănui. Dar nu mă simt bine și am nevoie să mă odihnesc.
— Eu am venit aici să vă ajut, nu să fiu tratată ca o servitoare!
Am privit-o fără să răspund. Nu mai aveam puterea să-i explic că tocmai asta ajunsesem eu să fac, deși abia ieșisem din spital.
La puțin timp după aceea, am auzit cheia răsucindu-se în ușa de la intrare. Mihai venise.
A intrat direct în camera copilului. Când m-a văzut în fotoliu, cu ochii roșii și mâinile strânse peste abdomen, s-a apropiat imediat.
— Daniela, de ce nu mi-ai spus că îți este atât de greu?
— Am încercat să mă descurc. Credeam că mama ta o să mă ajute.
Mihai s-a așezat lângă mine.
— Am verificat camera în pauza de serviciu. Voiam să văd dacă Tudor doarme. Am auzit-o pe mama intrând și spunându-ți să lași copilul și să mergi să strângi ceștile.
— Ai auzit și ce i-a spus Doinei?
— Nu. Camera este în camera copilului. Dar am auzit destul cât să înțeleg că ceva nu este în regulă.
I-am povestit atunci totul. Despre vasele spălate cu Tudor în brațe, despre rufele pe care le întindeam, despre mesele pregătite pentru musafiri și despre felul în care Victoria îi spunea în fiecare seară că făcuse toate treburile.
Mihai m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am terminat, și-a coborât privirea.
— Eu am crezut că mama se ocupă de casă, iar tu te odihnești. Îmi pare rău că nu te-am întrebat mai mult.
— Nu voiam să vă cert din cauza mea.
— Daniela, nu tu ne cerți. Eu trebuia să am grijă să te poți recupera după operație.
În acel moment, Victoria a apărut în ușă.
— Mihai, bine că ai venit! Poate îi explici tu soției tale că nu poate să stea toată ziua în pat.
Fiul ei s-a ridicat.
— Mamă, tocmai am văzut cum i-ai vorbit în camera copilului.
Victoria a rămas nemișcată.
— Ce ai văzut?
— Camera pe care am montat-o pentru Tudor. Am verificat imaginea și am auzit ce i-ai spus Danielei.
— Adică mă supravegheați?
— Camera este pentru copil și știai că înregistrează. Nu am montat-o ca să te urmăresc. Dar ce am auzit m-a îngrijorat.
— Și acum o crezi pe ea, nu pe mama ta?
— Nu este vorba despre cine are mai multă dreptate. Daniela a fost operată acum șapte zile. Are nevoie de odihnă și ajutor, nu de reproșuri.
Victoria și-a încrucișat brațele.
— Eu am crescut doi copii și nu m-am plâns atât!
— Mamă, faptul că ție ți-a fost greu nu înseamnă că trebuie să-i fie greu și ei.
Am simțit cum îmi dau lacrimile. Era prima dată când Mihai spunea cu voce tare ceea ce eu încercasem să explic de o săptămână.
— Și ce vrei să fac? a întrebat Victoria. Să plec?
— Vreau să încetezi să-i mai ceri Danielei să facă treburile casei. Și vreau să nu mai aduci musafiri fără să ne întrebi.
— Nu-mi vine să cred că îmi vorbești așa!
— Îți vorbesc calm, mamă. Dar trebuie să înțelegi că aici locuim noi și că Daniela are nevoie să se refacă.
Victoria a ieșit din cameră fără să mai spună nimic.
După câteva minute, am auzit-o deschizând dulapul din camera de oaspeți. Își pregătea bagajul.
Mihai a mers după ea.
— Mamă, nu vreau să pleci supărată, dar dacă nu poți respecta ce ți-am spus, este mai bine să mergi acasă.
— Am venit să vă ajut și acum mă dai afară?
— Ai venit cu intenții bune, poate. Dar Daniela nu s-a putut odihni. Asta trebuie să se schimbe.
Victoria a plecat în aceeași după-amiază. Mihai a condus-o acasă, apoi s-a întors cu câteva cumpărături și cu mâncare pregătită pentru două zile.
Înainte să plece după mama lui, mă ajutase să mă întind în pat și îmi adusese apă și medicamentele recomandate la externare.
— Nu mai ridici nimic greu și nu mai faci curățenie până nu te simți mai bine, mi-a spus. Eu mă ocup de casă.
— Dar serviciul?
— O să discut cu șeful meu. Pot să-mi iau câteva zile libere și să-mi organizez altfel programul.
În seara aceea, pentru prima dată de la naștere, am mâncat liniștită, fără să mă grăbesc să strâng masa.
Mihai l-a schimbat pe Tudor, l-a ținut în brațe cât am făcut un duș și apoi a spălat vasele.
Nu a făcut nimic spectaculos. A făcut lucrurile obișnuite pe care doi părinți ar trebui să le împartă.
A doua zi, am sunat medicul pentru că durerea abdominală nu se ameliorase suficient. Mi-a recomandat să vin la control. Mihai m-a însoțit, iar medicul a verificat cum se vindeca operația și mi-a explicat din nou ce eforturi trebuia să evit.
Din fericire, nu apăruseră complicații, dar aveam nevoie de mai multă odihnă.
În zilele următoare, Mihai a pregătit mesele, a făcut cumpărăturile și s-a ocupat de curățenie. Eu aveam grijă de Tudor, îl hrăneam și mă odihneam ori de câte ori puteam.
Victoria nu ne-a sunat timp de aproape o săptămână.
Apoi, într-o duminică, mi-a trimis un mesaj.
— Daniela, am vorbit cu Doina. Mi-a spus că am fost prea aspră cu tine și că nu trebuia să te pun la treabă după operație. Aș vrea să vin să vă văd, dacă mă primiți.
Am citit mesajul împreună cu Mihai.
— Tu hotărăști când ești pregătită, mi-a spus el.
Am acceptat să vină pentru o vizită scurtă, dar i-am spus că nu vreau musafiri și că nu am nevoie să pregătesc nimic.
Când a venit, Victoria a adus câteva fructe și o pungă cu scutece. S-a așezat lângă mine și, pentru prima dată, nu a început să-mi spună ce ar trebui să fac.
— Daniela, îmi pare rău pentru cum m-am purtat. Am crezut că te ajut dacă te împing să te miști și să-ți reiei treburile. Dar am fost nedreaptă.
— Victoria, nu aveam nevoie să mă împingi. Aveam nevoie să mă lași să mă vindec.
Soacra mea a dat din cap.
— Știu acum. Dacă vreți, pot să vă aduc mâncare din când în când. Fără musafiri și fără să vă cer să faceți nimic.
— Asta ne-ar ajuta, i-am răspuns. Dar te rog să ne întrebi înainte să vii.
Victoria a acceptat. Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că totul fusese uitat. Aveam nevoie de timp ca să am din nou încredere în ea.
În săptămânile următoare, lucrurile s-au așezat treptat. Mihai a continuat să împartă cu mine îngrijirea copilului și treburile casei, iar Victoria a început să respecte programul nostru.
Într-o dimineață, când Tudor dormea în pătuț, m-am așezat lângă fereastră cu o cană de ceai. Mihai strângea rufele uscate, iar din camera copilului se auzea doar respirația liniștită a băiețelului.
M-am uitat la casa noastră și mi-am dat seama că nu mai simțeam aceeași apăsare.
Nu devenisem brusc o mamă perfectă și nici nu dispăruseră nopțile nedormite. Dar nu mai trebuia să demonstrez nimănui că merit să mă odihnesc.
Mi-am luat copilul în brațe când s-a trezit și m-am așezat confortabil în fotoliu. De data aceasta, vasele puteau să aștepte. Iar eu puteam să fiu pur și simplu mama lui Tudor, fără să mă simt vinovată pentru asta.