Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a întors caietul spre Adriana, dar eu i-am prins mâna înainte să înceapă să citească.
— Fiule, te rog. Nu trebuie să-i arăți toate astea. Ce-am făcut eu pentru voi am făcut din dragoste.
— Știu, mamă. Tocmai de aceea nu mai pot să tac.
Adriana stătea lângă mașină, cu brațele încrucișate. Valiza ei era încă pe pământ, lângă poartă.
— Ce mare secret poate să fie într-un caiet cu cheltuieli? a întrebat ea. Toată lumea are probleme cu banii.
Florin a deschis la pagina îndoită.
— Îți amintești când am fost aproape să pierdem apartamentul, acum opt ani?
— Normal că îmi amintesc. Am avut restanțe la bancă.
— Și îți amintești cine ne-a ajutat?
— Mama ta ne-a împrumutat niște bani. Am discutat asta de o sută de ori.
— Nu niște bani, Adriana. Treizeci și opt de mii de lei.
Nora mea a făcut un pas înapoi.
— Nu se poate. Tu mi-ai spus că au fost vreo zece mii.
Florin a clătinat din cap.
— Atât am știut și eu atunci. Mama ne-a dat prima dată zece mii. Restul i-a trimis în lunile următoare, când încă aveam probleme. Am aflat abia acum două săptămâni, când am găsit chitanțele.
Mi-am coborât privirea. Îmi aminteam fiecare drum până la bancă și fiecare seară în care calculam cât îmi mai rămânea din pensie.
— Mamă, spune-i de unde ai avut banii, a continuat Florin.
Am privit casa. Tencuiala căzută de lângă fereastră era acolo de aproape zece ani.
— Am vândut bucata de teren din spatele grădinii. Era pământul pe care îl cumpărasem cu tatăl tău când eram tineri.
— Și cât ai primit? a întrebat Adriana, de data aceasta fără urmă de dispreț.
— Patruzeci și două de mii de lei. Am păstrat puțin pentru cheltuieli și v-am trimis restul.
Florin a arătat spre acoperiș.
— În anul acela, mama avea o ofertă de la o echipă de meșteri. Voia să schimbe țiglele și să repare pereții. A renunțat fiindcă noi riscam să rămânem fără apartament.
Adriana s-a uitat la casa pe care o numise coteț.
— Dar de ce nu ne-ai spus niciodată?
— Pentru că nu voiam să vă simțiți datori, i-am răspuns. Aveați destule griji. Eu mai puteam aștepta cu reparațiile.
— Și ai așteptat opt ani?
— Am reparat ce-am putut, când am putut. După aceea au venit alte cheltuieli. O casă veche cere bani în fiecare an.
Florin a închis caietul.
— Acum înțelegi de ce m-a durut ce-ai spus? Casa asta arată așa și pentru că mama a ales să ne ajute pe noi.
Adriana și-a trecut mâna peste frunte.
— Nu am știut. Dar nici tu nu mi-ai spus adevărul.
— Ai dreptate, a răspuns Florin. Am greșit că am acceptat ajutorul fără să întreb mai mult. Și am greșit că am lăsat-o pe mama să se descurce singură după aceea.
M-a surprins să-l aud recunoscând asta. În toți anii aceia, nu-i reproșasem nimic. Îmi spuneam că are familia lui și destule cheltuieli.
Adriana a privit valiza.
— Și acum ce faci? Mă trimiți acasă pentru că am spus ceva urât?
Florin s-a apropiat de ea.
— Nu te trimit nicăieri. Am scos valiza fiindcă ai spus că nu intri. Nu te oblig să rămâi, dar nici nu plec de aici doar pentru că ție îți este rușine de casa mamei.
— Și dacă vreau să plec?
— Te duc la autobuz sau te duc acasă cu mașina. Dar înainte vreau să înțelegi că nu mai putem cere mamei să vândă gospodăria ca să ne cumpărăm noi un apartament mai mare.
Adriana a rămas tăcută.
Eu am împins poarta și am făcut un pas în curte.
— Haideți înăuntru. Am pregătit mâncare și nu vreau să se răcească.
— Mamă, a spus Florin, nu trebuie să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
— Nu mă prefac. Dar nici nu vreau să-mi petrec ziua certându-mă la poartă.
Adriana a ridicat valiza și a rămas câteva clipe nemișcată.
— Pot să intru?
Am privit-o drept în ochi.
— Poți. Dar nu vreau să mai aud că locul în care am trăit o viață este un coteț.
— Îmi pare rău, Elena. N-ar fi trebuit să spun asta.
Am dat din cap. Nu eram pregătită să-i spun că totul fusese uitat.
În casă, Adriana a observat perdelele proaspăt spălate, podeaua curată și fotografiile vechi de pe pereți. S-a oprit în fața unei imagini cu Florin copil, stând lângă tatăl lui pe treptele casei.
— Aici a fost făcută?
— Da. În vara când a împlinit șapte ani.
Florin a zâmbit trist.
— Tata tocmai reparase treptele. M-a lăsat să țin găleata cu mortar și eu m-am lăudat o săptămână că am construit casa.
Pentru prima dată în ziua aceea, Adriana a zâmbit și ea.
După masă, Florin a ieșit să verifice acoperișul magaziei. Adriana a rămas cu mine în cameră.
— Elena, pot să te întreb ceva?
— Spune.
— Chiar nu ai vrut niciodată banii înapoi?
— N-am vrut să vă las fără casă. Dar asta nu înseamnă că mie nu mi-ar fi prins bine ajutorul vostru mai târziu.
A coborât privirea.
— Eu am crezut că Florin îți trimite bani în fiecare lună.
— Îmi mai aduce cumpărături și mă ajută când poate. Dar reparațiile mari au rămas pe loc.
— Atunci am fost nedreaptă cu tine.
— Ai fost. Și m-a durut mai ales că ai judecat casa fără să te gândești la omul care locuiește în ea.
Adriana nu s-a apărat. A stat câteva clipe cu mâinile împreunate, apoi mi-a cerut voie să iasă în curte.
În seara aceea, înainte să plece, Florin mi-a spus că vrea să discutăm despre reparații. I-am răspuns că nu vreau promisiuni făcute la supărare.
— Vino când ai timp, uită-te la ce trebuie făcut și vedem împreună cât costă.
Două săptămâni mai târziu, s-a întors cu un meșter. Au verificat acoperișul, jgheaburile și pereții. Mi-au arătat un deviz, iar Florin mi-a spus cât poate plăti lunar fără să-și pună propria familie în dificultate.
Adriana a venit și ea. Nu cu promisiuni mari, ci cu o listă de cheltuieli pe care le discutase cu Florin. Renunțaseră pentru moment la planul apartamentului mai mare.
— Vrem să începem cu acoperișul, mi-a spus. Și, dacă ești de acord, să-ți restituim treptat banii pe care ni i-ai dat.
— Nu trebuie să faceți totul deodată, le-am răspuns.
— Știm, a spus Florin. Dar trebuie să începem de undeva.
Reparațiile au început cu jgheaburile și țiglele stricate. În weekenduri, Florin venea să lucreze, iar Adriana îl însoțea uneori. Nu ne-am apropiat dintr-odată. Au existat și discuții stânjenitoare, și zile în care am preferat să stau singură.
Dar, într-o sâmbătă, am văzut-o pe Adriana curățând cu grijă vechea ramă a fotografiei cu soțul meu.
— Unde vrei s-o pun, Elena?
— Tot acolo, lângă fereastră.
A așezat-o la loc și a îndreptat-o puțin.
Casa mea avea încă pereți de reparat și o poartă care scârțâia. Dar acoperișul nu mai lăsa apa să intre, iar fiul meu începuse să vină fără să fie nevoie să-l chem.
Într-o după-amiază, când Florin a terminat de vopsit poarta, l-am văzut punând pensula jos și privind casa.
— Mamă, îți amintești când tata m-a învățat să repar balamalele astea?
— Îmi amintesc. Aveai zece ani și ai vărsat toată cutia cu șuruburi.
Am râs amândoi.
Apoi am intrat în curte, iar Florin a închis poarta în urma noastră. De data aceasta, fără să mai scârțâie.