— Elena, scumpa mea, te rog… ajută-mă… — vocea Mariei Niculina tremura când a trecut pragul casei, strângând la piept două ghemotoace mici.
Elena încremeni lângă chiuvetă, cu o farfurie nespălată în mână.
Afară ploua mărunt, iar câinele nu îndrăznea să intre în casă — se lipise de perete și scheuna. Toată dimineața, Elena simțise o neliniște ciudată — ca și cum aerul devenise dens, ireal.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea, apropiindu-se. Fața Mariei Niculina era udă de lacrimi.
— Uite… — Maria desfăcu primul înveliș, și Elena văzu fața unui copilaș, care se strâmbă ușor și scoase un scâncet abia auzit. — Sunt doi. Soră și frate. Găsiți într-o fântână veche…
Elena simți că pământul îi fuge de sub picioare. Luă cu grijă copilul din brațele soacrei. Era murdar, rece, dar viu. Ochii lui — mari, întunecați — se uitau direct în sufletul ei.
— În fântână? Acolo unde nu mai e nimic de ani de zile, doar mucegai și piatră?
— Da. Cu Petru i-am scos. Trecusem pe acolo, iar Țuțu s-a comportat ciudat — trăgea spre fântână, lătra de parcă înnebunise. M-am apropiat și am auzit plânsete. Cu greu i-am scos… Cineva i-a abandonat. În sat nimeni nu a pierdut copii, deci sunt de-ai nimănui.
Elena strânse copilul la piept. Inimioara lui bătea aproape de a ei.
Timp de cinci ani, ea și Ștefan speraseră. Cinci ani plini de încercări, analize, dezamăgiri. Camera copilului rămăsese goală — jucării, pătuț, dar niciun plânset, niciun râset.
— Și celălalt? — întrebă Elena, privirea ei rămânând ațintită asupra băiatului.
— Fetiță. Atât de micuță… — Maria desfăcu cu grijă a doua pătură. — Parcă s-au pierdut unul pe altul — probabil gemeni.
Ușa de la intrare scârțâi. În prag stătea Ștefan — înalt, ud până la piele.
— Ce se întâmplă aici? — întrebă el, privind spre soția lui cu copilul în brațe.
Maria le povesti repede ce s-a întâmplat. Ștefan asculta în tăcere, apoi se apropie de Elena și atinse cu blândețe obrăjorul bebelușului.
— Cum poate cineva să facă așa ceva? — în vocea lui era durere.
— Mâine vine polițistul de sector, — spuse Maria. — Deja am anunțat. Am chemat și asistenta medicală. Trebuie consultați.
Ștefan luă cu grijă fetița din brațele mamei. Ea deschise ochii și-l privi atât de serios, încât el încremeni pentru o clipă.
— Ce se va întâmpla cu ei? — întrebă el, simțind cum ceva i se frânge înăuntru.
Maria tăcu puțin, apoi spuse:
— Vor ajunge la casa de copii, dacă părinții nu sunt găsiți.
Ștefan privi spre Elena, apoi spre mama lui. Își puse mâna pe umărul soției și spuse doar un cuvânt:
— Îi păstrăm.
Cuvântul acesta rămase suspendat în aer — scurt, dar plin de sens.
— Îi păstrăm, — repetă Elena, și pentru prima dată în mulți ani, simți o căldură în piept, ca și cum o gheață veche începea să se topească.
Asistenta sosise o oră mai târziu. I-a consultat pe amândoi: aveau cam un an, erau sănătoși, nevătămați. Un miracol că au supraviețuit în acea fântână părăsită.
În noaptea aceea, după ce copiii au adormit într-un pătuț improvizat, Ștefan se așeză lângă soție.
— Chiar vrei asta? — întrebă Ștefan cu o voce joasă, aproape șoptită.
Elena privi copiii adormiți. Respirația lor era liniștită, ghemuiți unul lângă altul, ca și cum nici nu știau că lumea în care fuseseră aruncați ar fi putut fi rece și nemiloasă. O pătură veche îi acoperea, iar între ei stătea ursulețul din camera care așteptase ani întregi să devină realitate.
— Nu știu dacă sunt pregătită, — răspunse Elena sincer. — Nu știu dacă vom reuși. Dar știu că nu pot să-i las. Nu acum. Nu după tot ce au îndurat.
Ștefan întinse mâna și o strânse pe a ei.
— Vom învăța. Împreună.
În zilele care au urmat, casa lor s-a schimbat. Plânsete, râsete, nopți albe și zeci de biberoane. Camera odinioară tăcută s-a umplut de viață. Oamenii din sat îi priveau cu admirație, unii cu scepticism, dar Elena și Ștefan nu mai aveau timp de gura lumii.
După două luni, ancheta socială a confirmat că micuții fuseseră abandonați intenționat. Niciun semn de părinți, niciun apel, nicio cerere. Nimeni nu-i căuta.
Atunci, Elena și Ștefan au depus actele pentru adopție.
Și într-o dimineață rece de iarnă, la tribunal, în timp ce zăpada cădea lin peste oraș, judecătoarea le-a zâmbit și a rostit cuvintele pe care nu le vor uita niciodată:
— Din acest moment, Andrei și Ana sunt copiii dumneavoastră.
Elena a simțit din nou acea căldură în piept — dar de data asta, era fericire curată. Un vis vechi, frânt de ani de așteptări, prinsese viață sub forma a doi copii salvați dintr-o fântână, care le aduseseră lumină tocmai atunci când renunțaseră să mai spere.
Iar în seara aceea, când și-au stins luminile, iar casa a rămas liniștită, Ștefan i-a șoptit:
— Fântâna aia n-a fost un capăt… a fost începutul nostru.