Când l-am văzut prima oară, era sfârșit de octombrie. O zi gri, udă, în care vântul întoarce umbrelele pe dos, iar vânzătorii din piață își acoperă marfa cu folie și își ascund mâinile în buzunare. Mă întorceam de la muncă, cumpărasem repede două mere și o cutie de brânză de vaci. Voiam doar acasă. Căldură. Liniște.
El stătea într-o cutie, chiar la trecerea de la tarabele cu legume la cele cu carne. Mic, stângaci — cu lăbuțe mari și urechi ascuțite. Nu scâncea, nu schelălăia. Doar se uita. Direct. În ochi.
— Al cui e cățelul? — am întrebat, mai mult automat.
— Al nimănui, — a dat din mână o femeie cu cizme de cauciuc. — L-au lăsat. Stă aici de dimineață.
Am trecut mai departe. Picioarele parcă au grăbit pasul de la sine. În cap — gânduri: nu e momentul, nu pot, cine o să-l scoată afară, dacă e bolnav? Apoi — să uit.
Dar n-am putut să uit.
A doua zi era tot acolo. În aceeași cutie. Deja udă. Cineva îi pusese o foaie de ziar dedesubt. Altcineva — un capac cu apă. Dar nimeni nu-l luase.
Am încetinit pasul. M-am uitat. Și el s-a uitat. Nu scâncea. Nu se întindea spre mine. Doar privirea. Iarăși — directă.
N-am mers la el. Iarăși.
Așa a fost aproape o săptămână.
Deja știam — va fi acolo. Devenise rutină: să trec pe lângă, să arunc o privire furișă, să simt cum ceva îmi tresare în piept… și să plec.
— Ia-l, dacă ți-e milă, — mi-a spus odată vânzătoarea de pește. — Că noi îl hrănim, dar curând o să înghețe. Totuși e pui.
— Am apartament mic, — am murmurat, fără să mă opresc. — Și job. N-o să fac față.
— Nici nu te roagă nimeni. Stai așa. Iar el… tot așteaptă.
Cuvântul „așteaptă” m-a lovit mai tare decât toate celelalte…
A doua săptămână începuse cu frig. Vântul pătrundea printre blocuri, iar norii coborâseră atât de jos, încât părea că apasă pe oraș. Cățeii fără adăpost nu trăiesc mult în asemenea zile. Și totuși, când am trecut pe lângă piață, el era acolo. În aceeași cutie, de data asta acoperit cu o pătură mică, murdară, de lână. Cineva încercase să-l ajute.
M-am oprit.
— Tot aici e? — am întrebat fără să privesc pe nimeni anume.
— Unde să plece? — spuse bătrâna de la legume. — L-am acoperit azi-noapte, ploua tare. Nu vrea să plece de acolo. Doar stă și așteaptă. Numai Dumnezeu știe ce…
Am înghițit în sec. El nu schița niciun gest, doar mă privea. Ochii lui negri, lucioși, mă priveau cu o blândețe care aproape durea.
— Cum îl cheamă? — am întrebat, neștiind nici eu de ce.
— N-are nume. Dar parcă i-ar merge „Așteptărică”, — zâmbi pesimist vânzătoarea de pește. — De-atâta așteptat…
Am plecat din nou. Dar în seara aceea, acasă, n-am reușit să mănânc. Nici să citesc. Nici să adorm. Mi se părea că văd ochii lui peste tot. De ce nu mă scotea din minți acel cățel mut, ud, necunoscut? Poate pentru că nu ceruse nimic. Doar… sperase.
Dimineața următoare, mi-am luat două pungi: una cu o pătură veche, cealaltă cu o conservă de carne și un bol de plastic.
Când am ajuns — cutia era goală.
Mi s-a strâns inima.
— Unde e? — am întrebat panicată.
— S-a dus după tine, cred, — zise femeia de la taraba cu ouă. — După ce ai plecat ieri, s-a ridicat, s-a uitat după tine și s-a dus spre colțul străzii. Nu s-a mai întors.
Am încremenit. Am simțit că mi se taie genunchii. Mă uitam în gol, cu păturica strânsă în brațe, simțindu-mă vinovată de ceva uriaș și ireversibil.
M-am învârtit prin zonă, am intrat pe străduțele din jur, am întrebat oameni. Nimic. Am mers acasă sleită de puteri, cu ochii în lacrimi.
Dar a doua zi, când am ieșit din bloc — era acolo.
Stătea lipit de zid, ca și cum n-ar fi vrut să deranjeze. Când m-a văzut, s-a ridicat greu și a dat din coadă o singură dată. Atât. Fără salturi, fără scheunat. Doar coada, încet. Și iarăși — privirea.
Am îngenuncheat pe trotuar. L-am strâns în brațe fără să spun un cuvânt. El a oftat, parcă obosit de așteptare.
— Hai, mergem acasă, — am șoptit.
De atunci, casa mea e mai vie. Nu știu cum să explic, dar aerul e altfel. Diminețile încep cu ochii lui mari, umezi, care mă privesc cu aceeași întrebare — „rămâi?” — și cu același răspuns — „da, rămân”.
Îl chem Max. Poate că numele nu contează. Pentru mine, însă, Max înseamnă o alegere. Curajul de a spune „da” atunci când totul din jur spunea „nu e momentul”.
Seara, când mă așez pe canapea și Max își pune capul pe genunchii mei, înțeleg: n-am salvat doar un cățel. Am salvat o parte din mine. Partea care mai putea iubi, simți, primi și oferi încredere.
Uneori mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă în acea zi el nu ar fi fost acolo, la colț. Dacă ar fi renunțat. Sau dacă eu n-aș fi avut curajul să spun: „gata, hai”.
Dar n-a renunțat. Și eu am spus „hai”.
Și acum, în fiecare dimineață, când deschidem ușa blocului, el face primul pas. Întotdeauna cu capul puțin ridicat, cu acea demnitate tăcută care mă emoționează de fiecare dată.
Pentru că el știe: nu mai trebuie să aștepte. E deja acasă.