…și cuvintele ei au căzut peste mine ca o pătură caldă, în plin ger. Am simțit un nod în gât, unul dintre acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să plângi. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva care să-mi vorbească fără să mă judece, fără să mă măsoare din cap până-n picioare, fără să-mi amintească de greșeala pe care chipurile o făcusem.
M-am așezat pe marginea patului, iar femeia — pe care aveam s-o cunosc ca Doamna Mariana — a tras draperiile, lăsând lumina să intre în cameră. Pe perdele se reflecta ceva din liniștea ei, din modul acela calm în care privea lumea.
— Ai timp, mi-a spus. Respiri întâi. Restul le facem pe rând.
Am închis ochii și, pentru prima dată după trei zile, m-am simțit în siguranță. Acolo, într-o cameră care nu fusese a mea, dar moștenea iubirea pierdută a Sofiei, am simțit că poate, doar poate, nu eram chiar singură pe lume.
După câteva minute, a bătut încet în ușă.
— Te așteaptă micul dejun.
Când am coborât, masa era aranjată ca pentru Crăciun: ouă, pâine prăjită, ceai fierbinte, brânză, gem de casă. Lucruri simple, dar pentru mine păreau un ospăț. Eram flămândă de două zile.
— Mănâncă, draga mea, mi-a spus ea, turnându-mi ceai.
Am mâncat încet, rușinată de cât de mult îmi doream să înfulec totul. Max dormea la picioarele ei, iar mie îmi tremurau mâinile pe cană.
— Nu trebuie să-mi spui nimic, a început ea. Dar dacă vreodată vrei… eu ascult.
Și am vrut. Am vrut mai mult decât crezusem. Așa că am povestit totul: părinții care mă rupseseră din viața lor ca pe o bucată stricată, băiatul care mă ștersese ca pe o pată de pe ecran, ploaia, foamea, frica.
La final, ea a rămas tăcută câteva secunde.
— Oamenii nu sunt toți făcuți la fel, a spus. Unii își pierd sufletul pe drum. Important e să nu și-l pierzi tu.
În zilele care au urmat, casa ei a devenit refugiul meu. Am învățat să mă odihnesc, să mănânc, să respir. Ea mă învăța cum să-mi pun mâna pe burtă să simt copilul. Ținea cont de controale, îmi cumpăra vitamine, îmi făcea supă de pui ca la țară.
— Ai nevoie de rădăcini, îmi spunea. Nu de oameni care te taie din rădăcină.
Niciodată nu m-a întrebat de tatăl copilului. Niciodată nu m-a făcut să simt rușine. Mă privea cu ochii aceia calzi și spunea:
— O mamă bună nu e cea fără greșeli. E cea care luptă.
Lunile au trecut. Într-o dimineață liniștită, în timp ce afară ningea, l-am născut pe fiul meu, Darius. Doamna Mariana a fost acolo. Nu doar în spital. În toate orele alea grele. Mi-a ținut mâna, mi-a șters fruntea și a spus:
— N-ai fost niciodată singură, draga mea. Niciodată.
Când l-am ținut pe Darius în brațe, am simțit cum ceva se repară în mine. Cum lumea avea din nou sens.
Anii au trecut ca într-o clipă. Darius a crescut într-o casă unde i se spunea în fiecare zi că e iubit. Învăța să meargă prin grădină cu Max, să deseneze la masa mare din sufragerie, să râdă în hohote când Doamna Mariana îi făcea clătite.
Ea nu l-a tratat niciodată ca pe un copil „salvat”. L-a tratat ca pe nepotul ei. Ca pe darul pe care soarta i-l trimisese după pierderea Sofiei.
Iar eu am devenit alt om. Am muncit, am învățat, am făcut cursuri, am lucrat în magazine, apoi la o firmă mică. Am strâns bani, am renovat casa împreună cu ea. Am găsit o pace pe care nu crezusem că o voi mai simți vreodată.
Apoi, într-o după-amiază de vară, la ușă au apărut părinții mei.
Cu flori. Cu tremur în glas. Cu regrete pregătite ca un discurs.
— Vrem să-l vedem pe băiat, a spus mama.
Au trecut douăzeci de ani. Douăzeci.
Iar eu i-am privit, apoi m-am dat puțin într-o parte și am arătat spre curte.
La masa de lemn, sub vișin, Darius râdea cu o femeie în vârstă, cu părul alb și ochi blânzi.
— Acolo e bunica lui, am spus liniștită. Singura pe care a avut-o vreodată.
Și n-am mai adăugat nimic. Nu mai era nevoie.
Mama a rămas cu buzele întredeschise, tata cu privirea în pământ. Niciunul nu a scos un cuvânt.
Adevărul era simplu: ei pierduseră rolul acela în ziua în care au închis ușa în urma mea.
Am închis poarta încet.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că, în sfârșit, eram acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.