Adevărata bătălie abia începea.
Soneria a mai sunat o dată. Lung. Apăsat.
Socrii au schimbat priviri neliniștite. Radu rămăsese cu actele în mână, ca și cum ar fi ținut o hârtie care îi ardea degetele.
— Deschide cineva? — a șoptit mama lui.
Andreea a fost cea care a făcut primul pas.
Când a deschis ușa, doi bărbați în costume închise stăteau pe prag. În spatele lor, o mașină cu sigla unei bănci cunoscute.
— Bună seara. Căutăm pe domnul Radu Popescu.
Vocea era calmă. Oficială.
În sufragerie se făcuse liniște deplină.
— Sunt eu… — a răspuns Radu, apropiindu-se.
Unul dintre bărbați i-a întins un plic.
— Notificare finală. În lipsa achitării datoriilor restante de 2.300.000 de lei, banca începe procedura de executare silită.
Cuvintele au căzut ca un trăsnet.
— Ce datorii? — a izbucnit tatăl lui.
Andreea nu s-a mișcat. Doar l-a privit pe Radu.
Fața lui devenise cenușie.
— E… e doar o formalitate…
— Nu este o formalitate — a intervenit reprezentantul băncii. — Termenul a expirat. Iar garanția trecută în contract este această proprietate.
Un murmur speriat a străbătut încăperea.
Amanta a făcut un pas înapoi.
— Radu, despre ce e vorba?
El nu răspundea.
Pentru că știa.
Știa că vila nu mai era „a familiei”.
Cu trei ani în urmă, când afacerea lui începuse să scârțâie, o convinsese pe Andreea să treacă temporar casa pe numele ei, „pentru siguranță”. Apoi, fără să-i spună, folosise o copie a actelor vechi pentru a obține un credit uriaș.
Un credit pe care îl pierduse în investiții riscante.
Andreea aflase abia cu câteva luni în urmă. Și își protejase legal proprietatea.
De aceea actele erau doar pe numele ei.
De aceea banca nu putea executa casa fără acordul proprietarului real.
— Există o problemă — a spus Andreea calm, întorcându-se către reprezentanți. — Proprietatea nu este pe numele domnului Radu Popescu. Vă rog să verificați extrasul de carte funciară actualizat.
Bărbații s-au privit.
Au deschis dosarul.
Au verificat.
Unul dintre ei a ridicat sprâncenele.
— Aveți dreptate, doamnă. Proprietar unic: Andreea Popescu.
Radu a simțit cum i se taie picioarele.
Tatăl lui s-a așezat greu pe scaun.
— Radu… ce-ai făcut?
Amanta îl privea ca pe un străin.
— Mi-ai spus că totul e al tău…
Nimeni nu mai vorbea despre divorț.
Despre „nu meriți”.
Despre umilință.
Totul se schimbase.
Pentru că adevărul era mult mai simplu și mai crud: Radu își îngropase familia în datorii și încercase să o arunce pe Andreea afară din propria ei casă.
Reprezentanții băncii au închis mapa.
— Vom continua demersurile pentru recuperarea datoriei pe alte căi, domnule Popescu.
Au plecat.
Ușa s-a închis încet.
În vilă era liniște.
Radu s-a întors spre Andreea.
Pentru prima dată, nu mai avea aroganță în privire.
— Andreea… putem vorbi?
Ea l-a privit lung.
— Nu aici. Nu acum.
S-a întors către femeia de lângă el.
— Cred că ar fi bine să pleci.
Amanta nu a protestat. Și-a luat geanta și a ieșit fără să privească înapoi.
Radu a rămas singur în mijlocul sufrageriei.
Familia lui îl privea altfel acum. Nu ca pe un lider. Ci ca pe un om care greșise grav.
Andreea a strâns dosarul albastru.
Ani de zile muncise cot la cot cu el. Își investise economiile în afacerea lui. Renunțase la cariera ei pentru „binele familiei”.
Iar el o trădase.
— Nu te dau afară — a spus ea calm. — Dar nici nu mai trăiesc în minciună.
— Ce vrei să spui? — vocea lui era stinsă.
— Înseamnă că de mâine îți cauți un avocat. Și un plan să-ți plătești datoriile. Eu nu voi plăti pentru greșelile tale.
Mama lui a început să plângă încet.
Tatăl lui a spus doar atât:
— Ți-ai făcut-o cu mâna ta.
Andreea s-a dus la fereastră.
În curte, copiii încă râdeau, fără să știe ce furtună tocmai trecuse prin casă.
A simțit un nod în gât.
Nu pentru că îl pierdea pe Radu.
Ci pentru că își pierduse iluzia.
S-a întors.
— Petrecerea s-a terminat.
Oamenii au început să plece, în liniște.
Radu a rămas ultimul în sufragerie.
— Chiar nu mai e nimic de salvat? — a întrebat el.
Andreea l-a privit drept în ochi.
— Demnitatea mea? Am salvat-o deja.
În noaptea aceea, el a dormit în camera de oaspeți.
Iar ea, pentru prima dată după mulți ani, a dormit liniștită.
Pentru că vila nu însemna doar ziduri.
Însemna respect.
Iar respectul, odată pierdut, nu se mai cumpără cu niciun milion de lei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.