Rareș a rămas împietrit în mijlocul sălii, cu privirea blocată asupra Anei. Pentru câteva secunde, nici măcar nu a mai auzit aplauzele din jur.
— …Ana Dumitrescu, a încheiat CEO-ul, zâmbind către ea.
Toți ochii s-au întors spre femeia pe care Rareș o lăsase acasă cu mai puțin de o oră înainte.
Ana purta o rochie elegantă, albastru închis, cu o croială impecabilă. Nu era nimic ostentativ în apariția ei, dar avea acel tip de rafinament care nu putea fi ignorat. Părea complet diferită de femeia pe care el o ironizase ani întregi.
Rareș s-a apropiat rapid de ea.
— Ce glumă e asta? a întrebat printre dinți.
— Nu e nicio glumă, Rareș, a răspuns Ana calm.
— Tu? Acționar?
În jurul lor, invitații schimbau priviri curioase. Mulți auziseră deja zvonurile despre noul proprietar care cumpărase pachetul majoritar al companiei, dar nimeni nu se așteptase la asta.
Rareș și-a revenit puțin și a încercat să zâmbească forțat.
— Ana, hai să discutăm acasă.
Ea l-a privit direct în ochi.
— Nu cred că mai avem ce discuta acasă.
Pentru prima dată după mulți ani, Rareș părea nesigur.
CEO-ul companiei, Mihail Petrescu, s-a apropiat discret.
— Cred că e momentul să clarificăm și partea administrativă, a spus el serios.
Chipul lui Rareș s-a schimbat instant.
— Despre ce vorbești?
Ana și-a lăsat încet paharul pe masă.
— Despre contractele false. Despre bonusurile inventate și banii dispăruți din firmă.
Rareș a pălit.
— Nu poți demonstra nimic.
— Ba da, putem, a intervenit Mihail. Auditul s-a încheiat ieri.
Pentru câteva clipe, Rareș a încercat să găsească o ieșire. A privit în jur, spre colegii care evitau acum să îl mai privească în ochi.
— Ana… putem rezolva asta…
Dar ea nu mai era femeia care înghițea umilințele în tăcere.
Ani întregi îl lăsase să o facă să se simtă mică, banală, insuficientă. Îl ascultase cum râde de hainele ei, de felul ei modest de a fi și de faptul că nu încerca să impresioneze pe nimeni.
Iar acum, exact omul care îi spusese că „nu e de nivelul lui” stătea în fața ei fără nicio putere.
Mihail a făcut un semn discret către agenții de securitate aflați lângă intrare.
— Domnule Rareș Ionescu, începând din această seară, contractul dumneavoastră încetează oficial.
Rareș a încercat să protesteze, dar nimeni nu l-a mai ascultat.
A fost condus afară din sală în liniște, printre privirile reci ale oamenilor pe care încercase ani la rând să îi impresioneze.
După ce ușile s-au închis în urma lui, Ana a rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi și-a ridicat paharul de șampanie și a zâmbit ușor.
— Pentru un nou început.
De data asta, zâmbetul ei era sincer.
Ana nu fusese niciodată un „șoricel gri”.
Doar o femeie puternică, pe care nimeni nu o privise cu adevărat până în clipa în care a decis să nu mai stea în umbră.