— „Greșit?” a repetat el, ținându-și privirea asupra mea o clipă care mi s-a părut o eternitate. Am fost sigură că urmează ceva grav. — „Dimpotrivă… ați prevenit o problemă.”
Am clipit, fără să înțeleg.
— „Aseară, fetița s-a simțit mai rău”, a continuat el, cu un ton mai blând. „Dar siropul și-a făcut efectul, febra a scăzut. Medicii spun că, fără tratament, ar fi ajuns la spital.”
Picioarele mi s-au înmuiat și m-am sprijinit de tejghea.
— „Bunica a venit dimineață la secție. Nu vă știa numele. Doar farmacia și faptul că ‘o femeie bună de la casă’ a ajutat-o. Plângea și ne-a rugat să vă găsim.”
În clipa aceea, ușa s-a deschis încet. Femeia în vârstă a intrat, ținând de mână aceeași fetiță, care părea deja mai vioaie.
— „Aici este…” a șoptit bunica, apropiindu-se. „Nu ne-ați dat doar un medicament. Ne-ați dat o noapte fără teamă.”
Mi-a pus în palmă niște bani împăturiți cu grijă și un bilețel mic, scris stângaci: „Mulțumesc că m-ați ajutat să nu fiu bolnavă.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii. Atâția ani am crezut că munca mea înseamnă doar bonuri, rețete și sume.
În dimineața aceea am înțeles altceva: uneori, un simplu „luați” rostit din spatele unei tejghele poate schimba complet povestea cuiva.