Un bărbat în vârstă se apropia, cu pași nesiguri, de intrarea unui restaurant elegant. Costumul pe care îl purta era curat, bine călcat, dar vizibil trecut prin ani — se vedea că nu mai fusese scos din șifonier de multă vreme. Părul alb, rar, i se așezase în șuvițe rebele, de parcă nici ele nu mai găseau locul potrivit. Se opri în fața ușii de sticlă fumurie, își potrivi gulerul cu mâna tremurândă, trase aer adânc în piept și păși înăuntru.
Nici nu apucase să facă doi pași, că un agent de pază solid îi tăie calea.
— Pe cine cauți, moșule? — întrebă acesta, măsurându-l din cap până-n picioare cu privirea.
— Sunt… la o nuntă… — rosti bătrânul, cu voce joasă, abia auzită. — Se mărită fiica mea…
Spusele lui nu păreau să-l miște pe paznic, care vorbi imediat în stație, aruncând priviri suspicioase spre bărbatul cu chip brăzdat de ani. După câteva secunde, doi bărbați în costume scumpe au apărut și l-au luat de brațe, fără prea multe explicații.
— Haide, vino cu noi, — spuse unul dintre ei, trăgându-l deoparte.
L-au condus într-o cameră mică, folosită pe post de depozit. Acolo, o femeie elegantă, în jur de cincizeci de ani, cu gesturi precise și privire rece, a intrat val-vârtej.
— Ce cauți aici?! — izbucni ea, fără introduceri.
— Vă rog… doar voiam s-o văd pe fiica mea…
— Fiica ta?! — Femeia ridică sprâncenele, aruncând o privire spre ceilalți. — Noi suntem familia lui Adrian, mirele. Și n-am auzit în viața noastră de tine.
— Numele meu e Vasile Ionel… — spuse bătrânul, întinzând mâna.
Femeia o ignoră ostentativ, dând un pas înapoi ca și cum s-ar fi temut să nu se molipsească de nevoile lui. Își îndreptă sacoul impecabil, apoi continuă:
— Nu înțelegi că nu e locul tău aici? Nunta asta e organizată cu grijă, fiecare invitat contează. Și tu… vii așa, din senin, pretinzând că ai legături cu Ioana?
— Nu am venit pentru mâncare… — încercă bătrânul să explice, cu glas tremurat. — Drumul a fost greu. Aproape toată pensia s-a dus pe bilet… dar nu mâncarea contează. Vreau doar s-o văd pe ea.
— Mai bine așteaptă să-ți punem ceva la pachet de la bucătărie, — spuse femeia, pe un ton prefăcut mai blând. — N-ai ce căuta înăuntru.
Bătrânul oftă, înclinând capul. Privirea i s-a oprit pe pantofii lui vechi, dar lustruiți, apoi pe cei strălucitori ai bărbatului din fața lui. Știa că nu va câștiga discuția.
Părinții mirelui schimbaseră deja priviri complice. Se simțeau în control. Pentru ei, omul din față nu era decât o pată pe decorul perfect pe care îl construiseră pentru fiul lor.
Adevărul era însă că Ioana chiar îi era fiică. Și nu o mai văzuse de 25 de ani. Nu avea scuze. Greșise. Și știa asta. Dar venise să-i spună. Să-i arate că n-a uitat-o.
În timp ce își frământa mâinile zbârcite, auzi o ușă deschizându-se. O liniște ciudată căzu peste restaurant. Muzica se opri.
În prag stătea Ioana, în rochia ei de mireasă, frumoasă ca-ntr-o poveste. Părul îi cădea pe umeri, iar ochii, umezi, rămăseseră fixați asupra bătrânului.
— Tată? — glasul i se sparse ca o undă în liniștea grea.
Toți se întoarseră spre ea, apoi spre bătrân. Mirele, vizibil tulburat, se ridică de la masă.
— Cine e omul ăsta? — întrebă Adrian, privind spre părinții lui.
Ioana coborî câțiva pași spre Vasile Ionel. Îi studia fața, mâinile, privirea. Inima i se zbătea în piept.
— E… tatăl meu. Nu l-am mai văzut de 25 de ani.
Un val de murmur străbătu sala. Părinții mirelui înlemniră. Femeia își strânse buzele, rușinată de privirile celor din jur.
— Mi-ai spus că n-ai mai auzit de el… — șopti Adrian.
— Nici n-am auzit. Mama nu mi-a vorbit despre el. Știam doar că m-a părăsit. Dar… azi… am simțit că e aici.
Ioana se apropie de bătrân, îi luă mâinile tremurânde în ale ei.
— De ce-ai plecat? — întreabă cu voce joasă.
— Am fost un laș, — răspunse el cu ochii în lacrimi. — Am fugit de mine, de greutăți… dar de tine n-am putut fugi niciodată cu adevărat.
În sală se făcuse liniște. Câteva femei plângeau discret.
Ioana zâmbi printre lacrimi, apoi își ridică buchetul.
— Tată… mergem împreună. Așa cum trebuia demult.
Și, spre uimirea tuturor, i-l întinse.
Un ropot de aplauze izbucni. Chiar și părinții mirelui s-au ridicat, stânjeniți. Muzicienii reîncepură să cânte încet.
În acea zi, o fiică și-a regăsit tatăl, iar un bătrân, demult pierdut, și-a găsit locul acolo unde îi fusese mereu dor să fie.