În clasa a patra, Rareș Stancu era genul de copil pe care puțini îl observau cu adevărat. Firav, tăcut, cu privirea mereu pierdută spre fereastră și haine veșnic prea largi sau prea ponosite, Rareș nu ieșea în evidență decât atunci când colegii îl luau peste picior. Nu avea prieteni, nu participa la jocurile din curtea școlii, iar la ore stătea tăcut, cu capul plecat, ca și cum ar fi vrut să devină invizibil. Nimeni nu-i știa povestea, dar toți se grăbeau să-i pună etichete.
Până și exigenta învățătoare, Ana Maria Ionescu, o femeie severă, cunoscută pentru notele tăioase și pretențiile ridicate, își pierduse răbdarea cu el. Temele lui Rareș erau pline de greșeli, caietul pătat de urme de ștersătură, iar răspunsurile lui, atunci când îndrăznea să deschidă gura, erau ezitante și fără vlagă. Mulți spuneau că băiatul ăsta nu o să ajungă departe.
În ajunul vacanței de Crăciun, clasa forfotea de emoție. Pe holuri se auzeau colinde, geamurile erau aburite de la gerul de afară, iar pe catedră începuseră să se adune cadourile pentru învățătoare. Cutii colorate, funde strălucitoare, pungi cu sclipici — toate aranjate cu grijă de micii elevi care sperau în câte un cuvânt de laudă sau o notă mai bună.
În mijlocul acelei bucurii copilărești, Rareș părea mai stingher ca niciodată. Stătea în banca lui, cu ochii în jos, în timp ce colegii râdeau, schimbau bomboane și admirau cadourile aduse. Nimeni nu se aștepta ca tocmai el să aibă ceva de oferit.
Dar, pe neașteptate, într-un moment în care Ana Maria Ionescu le spunea copiilor să se liniștească, Rareș s-a ridicat timid de pe scaun. În mâini ținea un pachețel împachetat stângaci în hârtie maronie, prins cu o sfoară subțire. Toată clasa s-a oprit și privirile s-au întors spre el, unele pline de mirare, altele gata să izbucnească în râs.
— Uite-l și pe amărâtul de Rareș… ce-o mai fi și asta? a șoptit un băiat din spate, provocând câteva chicoteli.
Ana Maria a întins mâna spre pachețel, vizibil surprinsă. Era prima dată când Rareș aducea ceva. L-a privit câteva secunde, încercând să-i descifreze privirea. Băiatul nu a spus nimic. Doar a lăsat darul pe catedră și s-a retras înapoi în bancă, în timp ce obrajii i se făcuseră roșii.
Cu o curiozitate amestecată cu o urmă de emoție, Ana Maria a început să desfacă încet hârtia. Râsetele au izbucnit din nou când s-a văzut cutia simplă de carton dinăuntru.
— Mamă, ce cadou… cred că are înăuntru un șurub, a râs o fetiță cu zulufi.
Dar râsetele s-au oprit brusc, ca tăiate cu cuțitul, în clipa în care învățătoarea a deschis cutia. Ochii ei s-au mărit, iar mâinile i-au rămas încremenite.
Înăuntru se aflau două lucruri. O brățară simplă, din ață colorată, ruptă și cusută stângaci, dar cu o grijă care nu putea fi ignorată, și o foaie de hârtie galbenă, pe care literele stângace se chinuiau să formeze cuvinte.
Ana Maria a citit în șoaptă:
„Doamna Ana Maria, nu știu dacă sunt un elev bun. Dar dumneavoastră sunteți ca mama mea… doar că mama mea a murit. Așa că vă dau brățara ei, pentru că mi-a zis că se dăruiește doar cuiva bun. Crăciun fericit.”
O tăcere grea s-a așternut peste clasă. Niciun copil nu mai chicotea. Niciun murmur, niciun foșnet. Toți priveau spre Rareș, care stătea în bancă cu ochii în pământ, strângând între degete colțul băncii.
Ana Maria simțea cum i se pune un nod în gât, iar lacrimile îi încețoșau privirea. A strâns ușor brățara în palmă, apoi s-a ridicat de la catedră.
— Rareș… vino aici, a spus ea cu voce tremurată.
Băiatul s-a ridicat încet. Pașii lui mici păreau să dureze o veșnicie până în fața clasei. În momentul în care a ajuns lângă ea, Ana Maria l-a strâns în brațe, fără să-i spună nimic. Doar l-a ținut acolo, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să aline toate pierderile din viața lui.
Colegii de clasă priveau înmărmuriți. Nimeni nu mai râdea. Pentru prima dată, Rareș nu mai era băiatul firav, cu haine ponosite și teme greșite. Era Rareș. Un copil care pierduse mai mult decât puteau ei înțelege și care dăruise tot ce avea mai de preț.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în clasă. Copiii au început să-l caute în pauze, să-l întrebe dacă vrea să joace fotbal sau să împartă gustarea. Au aflat că Rareș locuia cu o mătușă bolnavă și că în fiecare seară mergea să cumpere pâine, înainte să-și facă lecțiile. Învățătoarea Ana Maria a avut grijă să-l așeze în prima bancă și să-l întrebe zilnic cum se simte.
Brățara a rămas, ani întregi, pe mâna ei. Devenise nu doar un obiect, ci o amintire vie despre ce înseamnă să vezi dincolo de aparențe și să înțelegi că un dar nu se măsoară în preț sau în ambalaj, ci în sufletul cu care este oferit.
Și Rareș a rămas mereu acel copil care, într-o zi friguroasă de decembrie, a învățat întreaga clasă ce înseamnă adevărata bunătate.