Stătea pe banca rece de metal, înfășurat într-o mantie decolorată – purtată odată în timpul său ca maestru la oficiul de locuințe. Numele său era Radu Antonescu. Pensionar, văduv, tatăl unui singur fiu și, la un moment dat, un bunic mândru. Dar toate acestea s-au schimbat într-o zi fatidică.
În momentul în care fiul său a prezentat-o pe Oana familiei, Radu a simțit un fior neliniștitor. Prezența ei era prea intensă, privirea ei prea rece, ascunsă în spatele unui zâmbet înșelător. Nu și-a ridicat vocea și nu a provocat dramă – pur și simplu, în liniște, a îndepărtat tot ce conta pentru bărbat din calea ei. Radu a simțit-o de la început, dar atunci nu mai era cale de întoarcere.
Mai întâi, posesiunile sale au dispărut: cărțile i-au fost mutate în pod, scaunul său prețuit a fost considerat „inutil” și, în cele din urmă, chiar și ceainicul a dispărut. Apoi au venit sugestiile subtile: „Tată, poate ar trebui să petreci mai mult timp afară? Aerul proaspăt ți-ar face bine.” Nu a durat mult până când ideea a fost prezentată: „Poate ar fi mai bine pentru tine într-un azil de bătrâni sau la mătușa de la țară.”
Radu nu a răspuns. Pur și simplu a adunat puținul care i-a mai rămas și a plecat. Fără acuzații, fără lacrimi, fără implorări – doar mândrie și durere, îngropate adânc în inima sa.
A rătăcit pe străzile acoperite de zăpadă, ca un om invizibil. Doar o bancă din parc i-a devenit sprijin – un loc unde odată se plimba cu soția sa și mai târziu cu fiul său mic. Acolo, a petrecut ore întregi, privind în gol.
Într-o zi deosebit de rece, când gerul îi mușca fața și ochii i se încețoșau de frig și de durere, o voce a strigat:
— Radu? Radu Antonescu?
S-a întors. În fața lui stătea o femeie într-o haină călduroasă și o basma pe cap. Nu a recunoscut-o imediat, dar memoria a revenit – Maria sorescu. Prima lui dragoste. Cea pe care a pierdut-o din cauza slujbei sale și apoi a uitat-o, căsătorindu-se cu Lidia.
Ea ținea un termos și o pungă cu produse de patiserie făcute în casă.
— Ce faci aici? Îngheți…
Acea întrebare simplă, plină de grijă, l-a încălzit mai mult decât orice haină. Radu a luat în tăcere termosul cu ceai și brioșele. Vocea îl părăsise de mult, iar inima îl durea atât de tare încât nici lacrimile nu mai veneau.
Maria s-a așezat lângă el ca și cum timpul nu ar fi trecut între ei, ca și cum ar fi înghețat pe loc.
— Uneori mă plimb pe aici, — a început ea blând. — Și tu… de ce ești aici?
— E doar un loc familiar, — a zâmbit el slab. — Aici a făcut fiul meu primii pași. Îți amintești?
Maria a dat din cap. Sigur că își amintea.
— Și acum… — a oftat Radu, — a crescut, s-a căsătorit, s-a stabilit într-un apartament. Soția lui a spus: „Alege – eu sau tatăl tău.” A ales. Nu-l învinovățesc. Tinerii au propriile lor griji.
Maria a rămas tăcută, doar uitându-se la mâinile lui înroșite, crăpate de frig – atât de familiare și totuși atât de singure.
— Vino la mine, Radu, — a sugerat ea brusc. — E cald, vom mânca, mâine ne vom da seama ce urmează. Îți fac o supă, vom vorbi despre tot. Nu ești o piatră, ești o persoană. Și nu ar trebui să fii singur.
Nu s-a mișcat mult timp. Apoi, a întrebat încet:
— Și tu… de ce ești singură?
Maria a oftat. Ochii i s-au umezit.
— Soțul meu a murit demult. Fiul meu… a murit înainte de a se naște. După aceea – viața, munca, pensia, pisica și tricotatul. Totul într-un cerc. Ești primul în zece ani cu care am băut ceai, nu în singurătate.
Au stat acolo mult timp. Trecătorii s-au rărit, iar zăpada a căzut ușor, ca și cum ar fi încercat să le înăbușe durerea.
A doua zi dimineață, Radu s-a trezit nu pe bancă, ci într-o cameră confortabilă cu perdele cu margarete. Aerul mirosea a plăcinte. Afară, gerul iernii acoperise copacii. Și înăuntru, era un sentiment ciudat de pace, ca și cum cineva i-ar fi redat dreptul la viață.
— Bună dimineața! — Maria a intrat cu o farfurie de clătite cu brânză. — Când a fost ultima dată când ai mâncat ceva făcut în casă?
— Acum vreo zece ani, — a zâmbit Radu. — Fiul meu și soția lui comandau mai ales mâncare.
Maria nu a pus întrebări. Doar l-a hrănit, l-a învelit cu o pătură și a dat drumul la radio în surdină – ca să nu fie atât de liniște.
Zilele au trecut. Apoi săptămânile. Radu părea să revină la viață. Repara scaune, ajuta prin casă și povestea despre munca lui, cum a salvat un coleg de la o explozie de gaz. Și Maria asculta. În timp ce îi gătea supă din copilărie, îi spăla șosetele și îi pletea fulare, îi oferea ceea ce nu mai simțise de mult timp – grijă.
Dar într-o zi, totul s-a schimbat.
Maria se întorcea de la piață când a observat o mașină la poartă. Un bărbat a coborât, iar Radu l-ar fi numit fiul său. Valentin.
— Bună… Scuzați… Știți dacă locuiește aici Radu Antonescu?
Maria a simțit cum i se strânge inima.
— Și cine sunteți pentru el?
— Eu… eu sunt fiul său. L-am căutat. A plecat și nu știam… Oana a plecat. Se pare că tot timpul ăsta… — și-a plecat capul. — Nu voi minți. Am fost un prost.
Maria l-a privit cu atenție.
— Intră. Dar amintește-ți: tatăl tău nu este un obiect, nu o mobilă. Nu este obligat să se întoarcă doar pentru că tu ai rămas singur.
— Înțeleg.
Acasă, Radu stătea într-un fotoliu cu un ziar. Când și-a văzut fiul, a înțeles imediat – nu venise fără motiv. Pieptul îl durea de amintiri – de ani, de frig, de lipsă de adăpost.
— Tată… — a șoptit Valentin. — Iartă-mă.
Tăcerea plutea în cameră. Apoi Radu a vorbit:
— Ai fi putut spune asta mai devreme. Înainte de bancă, înainte de nopțile sub pod, înainte de toate astea. Dar… te iert.
Și o lacrimă i-a curs încet pe obraz – grea, ca o amintire, dar caldă, ca iertarea.
O lună mai târziu, Valentin i-a propus tatălui său să se întoarcă acasă. Dar Radu a refuzat.
— Mi-am găsit deja micul meu colț, — a spus el. — Aici e cald, aici mă așteaptă ceai adevărat și grijă. Nu sunt supărat, sunt doar obosit să o iau de la capăt. A ierta nu înseamnă a uita.
Doi ani mai târziu, Radu și Maria au venit împreună la banca din parc. Se țineau de mână, aduceau pâine pentru păsări și beau ceai din același termos. Uneori tăceau. Alteori vorbeau despre orice.
Într-o zi, stând în mijlocul străzii, Radu a privit spre cer și a spus încet:
— Viața e un lucru ciudat. Te dau afară din casa ta și simți că totul din interior s-a destrămat. Dar apoi vine cineva – nu de la ușă, ci din căldura inimii – și îți dă o casă nouă – nu din ziduri, ci din dragoste.
Maria l-a îmbrățișat.
— Deci a meritat că ne-am întâlnit. Chiar dacă s-a întâmplat pe o bancă în parc.
Radu și Maria au trăit în pace. Nu s-au grăbit să-și înregistreze relația, nu și-au spus soț și soție. Dar în casa lor, era familie – nevăzută, dar simțită în tot. Dimineața începea cu sunetul samovarului, mirosul de ceai proaspăt și vocea Mariei fredonând la aragaz. Legătura lor nu era în cuvinte, ci în fapte – în fiecare privire, în fiecare mișcare.
Dar într-o zi, primăvara, Valentin a venit la casă. Nu singur – avea un băiat, de vreo opt ani.
— Tată… — a început el cu precauție. — Acesta este Sașa. Nepotul tău. A vrut să te vadă.
Radu a încremenit. Băiatul s-a uitat la el cu încredere și puțin timid. Ținea în mâini un desen: o casă veche, un copac, două figuri pe o bancă.
— Astea sunteți tu și bunica Maria, — a spus el. — Tata mi-a povestit. Acum vreau să am un bunic.
Radu a îngenuncheat, a îmbrățișat copilul și a simțit cum căldura îi revine în piept.
Din acea zi, Sașa a devenit parte din viața lor. Nu doar se juca în grădină – aducea viață în casă. Radu a început să facă din nou lucruri: leagăne, o barcă de jucărie, chiar și reparând un radio vechi. Și seara, îi citea povești nepotului său, așa cum făcuse odată pentru fiul său.
Într-o zi, privindu-i, Maria a spus încet:
— Radu, trăiești din nou. Nu doar exiști – trăiești.
El i-a luat strâns mâna și și-a lipit-o de obraz.
— Datorită ție.
Toamna, Radu a făcut un pas important. A dus o cerere de căsătorie la oficiul de stare civilă. El și Maria s-au căsătorit în fața a patru persoane – Valentin și Sașa au fost prezenți. Fără fast, fără rochie sau banchet. Doar doi oameni care s-au găsit după o lungă călătorie.
Când funcționarul de la oficiul de stare civilă a zâmbit și a remarcat că era cam târziu, Maria a răspuns:
— Dragostea nu are vârstă. Ori este, ori nu este. Și pentru noi, este. Și am făcut alegerea corectă.
Anii au trecut. Radu a început să scrie. Din caiete vechi, uzate, s-a născut povestea vieții sale – din copilăria într-o curte postbelică până la munca sa ca maestru la oficiul de locuințe, de la pierderea Lidiei la exil, și apoi – întâlnirea cu Maria. A scris totul pentru nepotul său, ca să-și amintească: viața nu este întotdeauna corectă, dar întotdeauna va exista lumină în ea.
Sașa a citit aceste notițe cu sufletul la gură.
Și când a împlinit șaisprezece ani, a spus:
— Bunicule, vreau să fac o carte din notițele tale. Ca oamenii să știe: nu-ți poți abandona pe cei dragi, nu poți fi orb la durerea altora. Trebuie să știi să ierți. Și să știi să pleci când există durere.
Radu a dat în tăcere din cap. Nu exista mândrie mai mare pentru el.
Într-o zi, Oana a venit neașteptat la casă. Slăbise, avea părul grizonat și ochii goi.
— Îmi pare rău, — a spus ea. — Am pierdut totul. Bărbatul pentru care te-am părăsit s-a dovedit a nu fi nimic. Sănătatea a dispărut, bunăstarea a dispărut… Credeam atunci că stăteai în calea lui Valentin. Dar acum îmi dau seama: tu erai fundația lui.
Radu s-a uitat lung la ea.
— Nu sunt supărat, — a spus el în cele din urmă. — Dar nu te voi invita înăuntru. Pentru că în această casă este bunătate. Și tu ai adus frig. Și acum vrei să te încălzești acolo unde nu ai simțit niciodată căldură. Nu așa funcționează. Îți doresc pace – dar nu aici.
Și a închis ușa.
Zece ani mai târziu, Maria a plecat în liniște. Nu s-a mai trezit dimineața. Camera mirosea a lăcrămioare – florile ei preferate. Radu a stat lângă ea, ținându-i mâna, șoptindu-i cuvinte de mulțumire. Nu a plâns. Doar a șoptit:
— Mulțumesc. Vin curând. Așteaptă-mă.
Vecini, cunoscuți și copii din parc au venit la înmormântare. Toată lumea o cunoștea pe Marusia – blândă, tăcută, mereu gata să ofere ceai și un umăr pe care să te sprijini.
Sașa a scris cartea. A numit-o:
„Banca unde a început viața”
A dedicat-o bunicilor săi. Cartea a găsit mii de cititori. Oamenii au scris scrisori, mulțumind pentru onestitate, pentru adevăr, pentru credința că chiar și la bătrânețe poți găsi dragoste și un cămin.
Și Radu… a mai trăit puțin. Într-o zi, s-a întins pur și simplu pe aceeași bancă, unde totul începuse. Și-a închis ochii. Și a văzut: Maria mergea prin zăpadă. Zâmbind. Ea a spus:
— E timpul să mergem acasă, Radu.
El a zâmbit și a făcut un pas spre ea.
Acum, pe acea bancă, există o mică plăcuță:
„Aici totul s-a schimbat. Aici s-a născut speranța.
Nu treceți pe lângă bătrâni – și ei au nevoie de dragoste.”
În fiecare seară, nepoții stau aici, ținând de mână bunicile și bunicii lor. Pentru că dragostea nu este în ceremonii grandioase. Este în a spune:
„Te-am găsit. Acum nu mai ești singur.”