Încă de dimineață mă simt îngrozitor. Parcă am un nod în gât — din acela care te face să urli de neputință. Dacă nu m-aș fi abținut, cu siguranță aș fi izbucnit în lacrimi. Totul din cauza faptului că vecinul meu și-a dus mama în vârstă la un azil. Pe acea femeie o știu din copilărie. Blândă, calmă, mereu zâmbitoare. Și-a dedicat întreaga viață fiului său. Și așa a fost „răsplătită” — trimisă la un cămin.
În fiecare dimineață mă trezesc odată cu primele raze de soare, ca să prind o scurtă alergare în parc înainte de muncă. E ritualul meu — aer curat, gânduri limpezite, o zi pornită cu dreptul. De obicei, afară e liniște la acea oră, dar azi, în curte, era o agitație ciudată.
Vecinul meu Robert, cu care mă cunosc din copilărie, încărca ceva în grabă în mașină și vorbea simultan la telefon. Soția lui, Laura, tot ieșea și intra din scară, îi spunea ceva în șoaptă, apoi dispărea din nou. Intrigat, m-am apropiat și l-am salutat:
— Salut, Robert! Ce-i cu agitația asta matinală?
Mi-a strâns mâna și a spus:
— O duc pe mama la un cămin pentru bătrâni.
Am încremenit:
— La azil? Glumești? De ce?
— Acolo o să-i fie mai bine, — a răspuns el cu un ton vioi. — Îngrijire, doctori, oameni cu care să vorbească. Aici? Cu cine să discute?
Am clătinat din cap. Mama lui fusese mereu un om luminos și bun. Calmă, educată, cu un caracter blând. A lucrat toată viața ca educatoare la grădiniță. De ani buni pensionară, dar cu mintea limpede și în formă fizică bună, se îngrijea singură fără probleme.
— Nu te înțeleg, Robert, — i-am spus. — Ai soție, doi copii mari, trăiți bine. Cu ce vă deranjează?
— Cu nimic, — a mormăit el, încruntându-se. — Doar că fiecare are treburile lui. Și mă simt prost când merge singură la doctor. La cămin are totul la îndemână.
— Dar faptul că locuiești în apartamentul ei nu te încurcă? — n-am mai rezistat.
— Îți reamintesc că e și apartamentul meu! — a răspuns el brusc. — Și ea a fost de acord. O să mergem s-o vizităm.
— Îți dai seama cum se simte acum? Înțelege tot. Și, apropo, cel mai apropiat cămin e la două sute de kilometri de aici. Ce fel de „vizite regulate”?
Robert a ridicat din umeri și s-a întors cu spatele…
…Robert a ridicat din umeri și s-a întors cu spatele, ca și cum nu mai avea nimic de spus. M-am uitat după el, simțind cum în mine clocotește o furie tristă, neputincioasă. Mașina era deja aproape plină — valiza mamei, o pătură, o pungă cu medicamente. Și într-un colț, timidă, ședea chiar ea — doamna Emilia. Micuță, adunată parcă într-o mână de om. Avea privirea în pământ și mâinile încrucișate pe genunchi, ca o elevă pedepsită.
M-am apropiat ușor de portiera deschisă. — Doamnă Emilia, mergeți undeva? — am întrebat încet, cu un nod în gât. S-a uitat la mine cu ochii înroșiți, dar zâmbind. Un zâmbet atât de trist, încât mi-a venit să îngenunchez lângă ea.
— Așa zice băiatul meu, dragul de el… că acolo îmi va fi mai bine. Are dreptate, nu? — a rostit ea încet, fără să mă privească în ochi. — Eu, o babă bătrână… Nici nu vreau să le fiu povară.
— Nu sunteți o povară, doamnă Emilia, — am răspuns. — Sunteți mama lui. Meritați dragoste, nu distanță.
Ea a oftat și-a întors capul spre geam.
— Așa sunt vremurile, dragule… Noi, bătrânii, nu mai suntem „utili”. Le stricam ritmul, le încurcăm planurile. Dar știi ce doare cel mai tare? Că nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau.
Mașina s-a urnit încet. Robert nici nu a mai rostit vreun cuvânt. Doar s-a urcat la volan, a pus muzică și a plecat. Iar eu am rămas în mijlocul aleii, cu mâinile în buzunare și o durere apăsătoare în piept.
Trecuseră două luni. Iarna se lăsase devreme anul ăsta, cu geruri aspre și zăpezi grele. Într-o zi, m-am trezit cu o scrisoare în cutia poștală. Scrisul era mic, tremurat. Era de la doamna Emilia.
Dragă vecine,
Îți scriu pentru că aici timpul trece greu și inima mi-e grea. N-am vrut să deranjez, dar gândul la oameni buni mă ține trează noaptea.
Aici nu e chiar rău. Mâncarea e bună, asistentele sunt politicoase, dar reci. Camerele sunt curate. Dar… e frig. Nu doar de la pereți, ci în suflet.
Robert n-a mai venit. A zis că are treabă. L-a trimis pe unul dintre nepoți cu o pungă cu fructe și niște bani. Mi-e dor de vocea lui, de casa mea, de ceaiul de la ora cinci. Dar știu că nu mai am ce căuta acolo. Nu-i mai casa mea. E casa lor acum.
Îți mulțumesc că mi-ai vorbit atunci. Măcar o dată, cineva m-a întrebat ce simt. Să ai grijă de tine.
Cu drag,
Emilia
Am plâns. N-am mai plâns de ani buni. Am simțit atunci că lumea noastră a devenit o lume în care părinții sunt returnați precum niște obiecte uzate.
Peste câteva zile, m-am urcat în tren și am mers cele două sute de kilometri până la cămin. Era undeva într-un sat mic, izolat, între dealuri. Am întrebat la recepție de doamna Emilia. Tânăra de acolo s-a uitat ciudat la mine.
— A, bătrânica aceea? A murit acum o săptămână. Infarct în somn.
Mi s-a făcut negru în fața ochilor.
— Și familia?
— Au fost sunați. Nimeni n-a venit. A fost înmormântată aici, în cimitirul din sat. Ne-a rugat să-i punem o fotografie cu casa ei în sicriu. Singura dorință.
Am mers la cimitir. Am găsit o cruce simplă, de lemn, cu numele „Emilia Stoica” scris cu marker permanent. Niciun buchet de flori. Doar zăpadă și vânt.
Am îngenuncheat.
— Iartă-ne, doamnă Emilia… pentru că trăim într-o lume atât de nedreaptă.
Când m-am întors acasă, m-am oprit în fața blocului și m-am uitat spre fereastra de la etajul trei. Geamul era luminat, iar înăuntru se vedea Robert, râzând la un meci de fotbal împreună cu fiii lui. Laura pregătea masa.
Totul părea perfect.
Dar eu știam adevărul: o inimă bătrână s-a frânt pentru totdeauna. Și nimeni n-a observat.
Din acea zi, în fiecare an pe 3 decembrie, aprind o lumânare la colțul blocului, chiar sub fereastra doamnei Emilia. Nu pentru ea. Pentru noi. Să nu uităm ce putem deveni dacă încetăm să mai fim oameni.