Elena nu voia să-și ajute fiica, căci odinioară o lăsase fără adăpost. Întreg satul o judeca pe Elena. Și cum să nu? Ea trăia într-o casă mare, iar fiica ei cu copiii se strângea într-o colibă mică. Iar Dana punea gaz pe foc, vorbind de rău despre mamă. „Eu car apă din fântână, iar ea și-a tras conductă. Cumpăr lemne cu ultimii bani, iar ea are gaz,” se plângea ea celor care îndrăgeau astfel de povești. Elena încerca să nu bage în seamă bârfele, umbla mândră, cu capul sus. Nu poți să le explici tuturor de ce face așa.
A fost odată, acum mulți ani, când avea o familie frumoasă. Ea, soțul și draguta ei Danuța. Un apartament cu trei camere, trai bun. Elena stătea acasă, se ocupa de creșterea fetei. Cea mai bună școală, cercuri după dorință. Totul era armonios și frumos.
Dar când Dana avea cincisprezece ani, soțul s-a îmbolnăvit. Elena, ca soție iubitoare, s-a aruncat în lupta cu boala lui. Erau nevoie de bani mulți. S-a vândut tot, afară de apartament. Dar, din păcate, nimic nu a ajutat. După trei ani, soțul ei a murit.
Elena și Dana s-au trezit în greutăți. Nu aveau bani să trăiască. Dana, obișnuită cu un anumit nivel de viață, s-a revoltat. Elena s-a angajat ca casieră într-un magazin. Făcea și curat când era nevoie. Dar banii erau puțini. Dana terminase școala, dar nu voia să meargă la facultate. „La facultate nu sunt bani, iar la școala profesională n-am să merg, nici să mă rogi,” îi spunea mamei.
Dar să iasă în oraș îi plăcea. Și mai ales era șireată. Când avea nevoie de bani, era „mamă dragă, mamă iubită”. Dacă nu, „de ce m-ai făcut dacă nu mă poți ajuta?” Și tot așa, până când a apărut Radu.
La început, Elena s-a bucurat—în sfârșit, fata și-a venit în fire. Radu părea un om cumsecade. Îmbrăcat frumos, clar nu din raionul de reduceri. O punea pe Danuța la locul ei cu o privire. Pe lângă asta, nu era zgârcit. Cumpăra mâncare scumpă. Și cu Elena se purta frumos. O numea „mamă” de la început. În fine, nu bărbat, ci zahăr dulce.
Au trăit toți trei mulțumiți unii de alții. Elena venea de la muncă, casa era curată, cina pe masă. Doar că tinerii nu erau acasă. Dispăreau până dimineața. Dar Elena nu se amesteca—tineri sunt, să trăiască cum vor.
Dar după șase luni au început problemele. Dana venea tot mai des plângând, iar Radu era nervos. Și atunci Elena nu a intervenit, nu a cercetat pricina—ce greșeală. Într-o seară, au chemat-o la o discuție. Dana a început: „Mamă, noi cu Radu vrem să stăm singuri. Avem nevoie de apartament.” Elena s-a mirat: „Dar eu nu vă deranjez nici nu vă împiedic. Și nici bani nu am să vă ajut.” Dana a întrerupt-o: „Nu despre asta e vorba. Hai să vindem apartamentul și să împărțim banii cum se cade.”
Elena a ezitat mult, dar fata n-a dat înapoi. O convingea frumos, apoi o amenința că își vinde partea ei. Și Elena a cedat. La încheierea tranzacției au mers tinerii și au dispărut. Cu banii. Elena a rămas cu nimic. O femeie fără casă, la vârsta ei.
A închiriat o garsonieră, dar chiria era prea mare din salariul ei. Și s-a hotărât să caute o slujbă cu cazare. Orice. Și a găsit. Îngrijitoare la o bătrână infirmă. Fiul ei era un om înstărit. Bineînțeles că o putea lua la el, dar Veronica Simionovna nu voia să părăsească casa. Așa că a trebuit să-i găsească pe cineva să o ajute. Și aceea a fost Elena.
Veronica Simionovna era o femeie exigentă. Mergea greu, dar de la Elena cerea ordinea pe care o instituise în casă de mult. Elena a învățat multe: să coacă pâine în cuptorul moldovenesc, să încheie cearșafurile cu apă scămoșată. Dar orice se poate învăța—și ea a reușit.
Au trăit împreună doar doi ani. Nu au devenit apropiate, dar nici dușmance. Veronica Simionovna a murit brusc. Dimineața zâmbea, la prânz a oftat și a căzut. A venit fiul, a aranjat totul. Și apoi i-a făcut Elenei o propunere: „Știu toată povestea voastră. Scuză-mă, a trebuit să fac niște verificări. Vă ofer să-mi cumpărați casa pentru un preț simbolic. Puteți în rate.” Și așa Elena a devenit proprietar.
Abia se obișnuise, abia se liniștise. Și într-o zi neașteptată, i s-a ivit fata. Nu singură, ci cu doi copii mici. De parcă era ceva firesc, a anunțat din prag: „Frumoasă ți-i casa. Unde e camera mea?”
Elena, fără ocolișuri, a răspuns: „Păi camera ta era în apartamentul cu trei camere pe care l-ai vândut tu cu Radu. Apropo, unde e partea mea? Și de ce m-ai găsit acum? A, am înțeles. Radu a fugit, nu mai ai bani?” Dana a răspuns supărată: „De ce sări așa? Radu era jucător și m-a păcălit și pe mine, ca și pe tine. Am mai fost căsătorită de două ori, dar fără noroc. Când m-am despărțit de ultimul și m-a dat afară, mi-am zis: ‘Am mamă, ea nu mă va lăsa.’”
Elena a spus ferm: „Greșești să crezi asta. Ești mare, și mama, de altfel. De ce să te ajut? Tot ce am putut, ți-am dat. Și cum te descurci fără mine, e treaba ta. Astăzi vă las să dormiți aici, dar mâine plecați unde vreți. La primul soț sau la al doilea, îmi e indiferent.”
Dana și copiii au stat două săptămâni la Elena. Apoi s-a înțeles cu o femeie și și-a cumpărat o colibă cu un certificatȘi așa, rămasă din nou singură, Elena s-a uitat lung la poartă și a închis ochii, simțind cum întreaga povară a trecut peste ea ca un vis umed și greu, lăsând în urmă doar tăcerea casei goale și ecoul amintirilor care nu mai puteau fi reparate.