Elena își strângea copiii de mână, cu inima strânsă, în timp ce urca încet scările blocului. După șase ani de absență, ajunsese din nou în fața ușii lui Gabriel. Simțea cum îi tremură genunchii, dar privirea Mariei, palidă și obosită, îi dădea curaj. N-avea de ales.
Știa că nu merita iertare, știa că trecutul nu se poate șterge ca o cretă pe tablă, dar pentru fiica ei ar fi făcut orice. Băiatul cel mic, Mihai, stătea în dreapta, cu privirea curioasă, iar Maria, în stânga, se sprijinea discret de ea.
— Hai, mami, e aici? întrebă Mihai, privindu-și mama.
Elena înghiți în sec și bătu la ușă. Gabriel deschise după câteva secunde. Nu se schimbase prea mult — aceiași ochi căprui, obosiți, aceleași sprâncene încruntate.
— Ce cauți aici? întrebă el rece, uitându-se la cei doi copii.
— Trebuie să vorbim, Gabriel… e important.
— Nu cred că mai avem ceva de vorbit. Șase ani, Elena. Șase ani în care nici măcar n-ai dat un semn. Ce vrei acum?
— E vorba despre Maria… E bolnavă. Are nevoie de un transplant de măduvă… și tu ești singura speranță.
Pentru o clipă, Gabriel privi spre fetița care-și ținea ochii în pământ. Era slabă, trasă la față, cu obrajii palizi și cearcăne adânci.
— E fata mea? întrebă el încet, cu vocea schimbată.
— Da… e a ta. Și Mihai…
Gabriel își trecu mâna prin păr. Se simțea prins între furie și disperare.
— Atunci de ce-ai plecat? De ce n-ai spus nimic atâta timp? M-ai lăsat ca pe un câine, fără să știu nimic despre voi. M-am întors acasă și nu mai erați!
Elena oftă, iar ochii i se umplură de lacrimi.
— În ziua aia… în ziua în care m-am dus la spital cu Maria… era grav. Avea febră mare, abia respira. Robert, colegul meu de muncă, m-a dus cu mașina lui. Ți-am lăsat un bilet… dar nu l-ai găsit. Apoi, în noaptea aia, l-ai văzut pe Robert ieșind din bloc. M-ai acuzat că te înșel, m-ai alungat. Eram disperată, nu aveam unde să mă duc, nu aveam nimic. Am plecat. Și apoi… n-am mai avut curaj să mă întorc.
Gabriel închise ochii, lovit de vinovăție.
— N-am găsit niciun bilet… am crezut… am fost orb de furie. Și prost.
Mihai îl privi curajos.
— Tu ești tati?
Gabriel îngenunche lângă el, cu lacrimi în ochi.
— Da, puiule… sunt tati. Iertați-mă…
Maria se apropie încet, sprijinindu-se de perete.
— Mami a zis că poate o să ne ajuți… că poate o să ne ierți.
Gabriel o luă în brațe și simți cât de ușoară e. O fetiță care suferise în tăcere prea mult.
— Te ajut, pui mic… orice-ar fi, promit.
Elena izbucni în plâns.
— Nu voiam să stric viața nimănui, Gabriel… dar nu mai pot singură. Mi-e teamă c-o pierd pe Maria.
Gabriel o privi pe femeia care odată îi fusese totul. Îi citea în priviri oboseala, vinovăția, suferința.
— Rămâneți aici. Toți. De azi, familia mea e din nou lângă mine. Iar pe Maria o ducem mâine la spital. Fac testele, orice. N-o să mai plecați de lângă mine.
În acea noapte, pentru prima dată după șase ani, Gabriel nu mai simțea golul din piept. În sufragerie, Mihai se juca cu o mașinuță, iar Maria adormise pe canapea, cu capul pe umărul lui. Elena privea tăcută pe geam, cu ochii umezi, dar cu o licărire de speranță.
A doua zi dimineață, în drum spre spital, Gabriel își spuse în gând: „Pentru prima dată în șase ani, simt că viața începe. Nu că se termină.”
Și, în sfârșit, soarele răsărise din nou peste familia lui.