Fierul de călcat șuieră pe uniforma școlară a Mariei, lăsând în urmă cute perfecte și un miros ușor de lavandă de la apretul pe care l-am cumpărat special, după ce am stat zece minute în supermarket citind etichete. E ora cinci dimineața, dar bucătăria casei noastre din Vălenii de Munte e deja luminată, caldă și plină de viață. Pe aragaz, laptele începe să dea în foc, iar eu mă reped să-l iau, turnându-l în două căni – una cu Mickey Mouse pentru Maria, unsprezece ani, și alta albastră, simplă, pentru Ionuț, paisprezece.
Dacă m-ar vedea acum băieții de la crâșma din sat, ar avea material de râs pentru o săptămână întreagă. Vasile, fostul tractorist, acum “gospodina” satului, cu un șorț improvizat dintr-o cămașă veche a Elenei, călcând uniforme școlare și preparând micul dejun ca o mămică model.
“Trezirea, puii tatii!” strig din bucătărie, și imediat aud pașii mărunți ai Mariei. E întotdeauna prima care se trezește, entuziasmată pentru o nouă zi de școală. Ionuț are nevoie de trei strigări și o vizită în cameră înainte să-și lepede somnul.
“Tată, mi-ai călcat bluza cu dungi? Avem poză de grup azi,” mă întreabă Maria, așezându-se la masă și privind cu poftă cana aburindă de lapte cu cacao.
“Sigur că da,” răspund, scoțând bluza de pe umeraș. “Și ți-am pus panglica albastră în ghiozdan, așa cum mi-ai cerut.”
Ionuț intră în bucătărie târându-și picioarele, cu părul ciufulit și ochii umflați de somn.
“Ce avem de mâncare?” întreabă el, căscând.
“Pâine prăjită, lapte cu cacao și ouă ochiuri,” îi răspund, punând farfuriile în fața lor. “Şi ți-am pus un sandwich cu șuncă și brânză pentru pauza mare. E în cutia verde.”
Îi privesc cum mănâncă și simt în piept acel amestec ciudat de mândrie și epuizare care a devenit starea mea permanentă în ultimele treisprezece luni. Atât a trecut de când Elena a plecat în Spania “doar pentru șase luni”, cum spunea ea, “să strângem bani pentru renovarea casei”. După două luni de telefoane zilnice, apelurile au devenit tot mai rare. După jumătate de an, ultimul ei mesaj a fost scurt și rece: “Nu mă mai întorc, Vasile. Am cunoscut pe cineva aici. Îmi pare rău pentru copii.”
“Tată, uite ce am făcut ieri la desen,” spune Maria, scoțând o foaie din ghiozdan. E un desen simplu: o casă, un bărbat cu un șorț și doi copii. Deasupra, cu litere colorate, scrie “Familia mea”.
Inima mi se strânge când văd că a desenat doar trei persoane, nu patru. Pentru Maria, ideea de “familie” s-a reconfigurat deja. Mă întreb dacă e un semn bun sau rău.
“E foarte frumos,” o laud, lipind desenul pe frigider cu un magnet. “O să stea aici, ca să-l văd în fiecare zi.”
“Tată, am nevoie de bani pentru excursia la muzeu,” intervine Ionuț. “Și trebuie să semnezi acordul până vineri.”
Scot portofelul și număr bancnotele. Excursia costă 50 de lei – o sumă mică pentru unii, dar care pentru noi înseamnă două zile de mâncare. Totuși, îi dau banii fără să clipesc. Vreau ca Ionuț să meargă în excursie cu colegii lui, să aibă parte de normalitate, chiar dacă asta înseamnă că eu voi sări peste prânz câteva zile.
“Tată, astăzi avem ședință cu părinții,” adaugă Maria, ștergându-și gura cu șervețelul.
“La ce oră?” întreb, calculând rapid dacă pot ajunge de la câmp la timp.
“La cinci. Doar mamele vin de obicei,” adaugă ea, cu o umbră de tristețe în voce care mă sfâșie mai tare decât orice cuțit.
“Voi fi acolo,” promit, deși știu că va trebui să renunț la jumătate de zi de muncă la ferma lui nea Gheorghe. Banii vor fi mai puțini săptămâna asta, dar promisiunea făcută Mariei valorează mai mult.
Căci asta am învățat în aceste luni: că prezența contează mai mult decât orice cadou sau confort material. Că ochii unui copil care te caută în mulțime la serbarea școlară sunt mai prețioși decât orice sumă din contul bancar.
Cel mai greu după plecarea Elenei nu au fost muncile fizice, ci toate acele lucruri mărunte pe care le făcea ea: coafatul Mariei pentru serbări, verificatul temelor, ședințele cu părinții, cumpărăturile pentru haine când cele vechi se fac mici. Toate astea în timp ce muncesc la fermă, îngrijesc animalele și încerc să țin casa în picioare.
Mă uit la ceas – e timpul să plece la școală. Le verific ghiozdanele, le îndrept gulerele, le sărut pe frunte.
“Să fiți cuminți și atenți la ore,” le spun. “Ne vedem după-amiază.”
Îi privesc cum se îndepărtează pe ulița satului – Ionuț protector, ținând-o pe Maria de mână când traversează – și simt un nod în gât. Știu că sunt multe lucruri pe care nu le fac perfect. Că Maria ar avea nevoie de o mamă care să o învețe lucruri de fete. Că Ionuț intră în adolescență și ar avea nevoie de mai multă îndrumare decât pot eu oferi, obosit după o zi întreagă de muncă.
Dar fac tot ce pot. Și poate că asta e cea mai importantă lecție pe care le-o pot preda – că atunci când viața te lovește, te ridici, îți ștergi lacrimile și continui să mergi înainte.
Doar cine a trăit cu un copil care plânge în somn după mama lui poate înțelege cu adevărat ce înseamnă să-ți pierzi orice urmă de mândrie și să devii tot ce are nevoie acel copil – chiar dacă asta înseamnă să înveți să împletești codițe la patruzeci de ani, să coși costume pentru serbare sau să pregătești prăjituri pentru ziua de naștere.
După ce copiii pleacă, mă apuc de treburile gospodăriei. Spăl vasele, mătur prin casă, pregătesc mâncarea pentru seară – o tocăniță de cartofi cu carne care va sta la foc mic până ne întoarcem toți acasă. Pun rufele la spălat și le întind afară, în bătaia vântului de aprilie.
Apoi plec la ferma lui nea Gheorghe, unde muncesc cu ziua de când am fost nevoit să renunț la jobul full-time de la fabrica de mobilă – nu mai puteam respecta programul fix acum că sunt și tată, și mamă.
“Iar întârzii, Vasile?” mă întreabă nea Gheorghe când ajung la fermă.
“Ședință la școală azi,” îi explic. “Trebuie să termin mai devreme.”
Bătrânul dă din cap înțelegător. E printre puținii care nu mă iau peste picior. “Dă-i înainte, măi băiete. Faci treabă bună cu copiii ăia.”
La prânz, când ceilalți muncitori se strâng la umbra dudului pentru masă, aud inevitabil aceleași glume răsuflate.
“Ai adus prăjituri făcute de tine, gospodino?” strigă Marin, urmat de râsetele celorlalți.
“Ți-ai terminat de cusut perdelele, Vasilico?” adaugă altul.
Îmi înghit mândria și mănânc în tăcere sandvișul pregătit de dimineață. Ce știu ei despre nopțile nedormite când Maria are febră? Despre lacrimile lui Ionuț care, deși încearcă să pară bărbat în fața lumii, plânge uneori în pernă după mama lui? Despre momentele de panică în fața dulăpiorului cu medicamente, neștiind ce să dau copilului care tușește?
După cum spuneau bătrânii, nu poți înțelege cu adevărat durerea altuia până nu porți aceiași opinci. Iar băieții ăștia, cu soțiile lor acasă care le spală, le gătesc și le cresc copiii, habar n-au cum e să fii și tată, și mamă în același timp.
La cinci fix sunt în sala de clasă a Mariei, singurul tată printre douăzeci de mame. Unele mă privesc cu milă, altele cu un fel de admirație stânjenită. Maria stă dreaptă în bancă, și când mă vede, fața i se luminează. Știu însă că în adâncul sufletului ar fi preferat să vadă chipul mamei sale.
Învățătoarea, doamna Popescu, îmi zâmbește încurajator. E una dintre puținele persoane care nu mă tratează ca pe o ciudățenie a naturii – un bărbat care își crește singur copiii.
“Maria se descurcă foarte bine la matematică,” îmi spune ea după ședință. “Și e foarte ordonată și atentă. Se vede că are sprijin acasă.”
Vorbele ei îmi dau un sentiment de mândrie. Poate că nu fac totul perfect, dar fac destul de bine încât fiica mea să prospere.
Seara, după ce copiii își termină temele și se pregătesc de culcare, stăm toți trei pe canapeaua din sufragerie. E micul nostru ritual – cincisprezece minute în care vorbim despre ziua care a trecut.
“Cum a fost la școală?” îi întreb.
“Bine,” răspunde Ionuț, dând din umeri cum fac adolescenții. “Am luat 9 la istorie.”
“Bravo!” îl laud. “Și tu, Maria?”
“Învățătoarea m-a pus să citesc poezia în fața clasei,” spune ea mândră. “Și toți au aplaudat.”
Aceste mici victorii cotidiene sunt combustibilul care mă ține în mișcare. Confirmarea că, în ciuda tuturor greutăților, copiii mei cresc frumos.
Într-o lume în care bărbații sunt judecați după cât de “duri” sunt, cât câștigă sau ce mașină conduc, e greu să fii tată singur la sat. Să fii bărbatul care împletește codițe și coase nasturi, care știe ce mărime de haine poartă copiii și care verifică teme – toate astea în timp ce încerci să-ți păstrezi și identitatea de bărbat într-o comunitate care te privește ca pe o anomalie.
Vinerea, când mă duc la crâșma din sat să beau o bere după o săptămână de muncă, glumele continuă. “Uite-o pe gospodina!” strigă careva când intru. “Ți-ai terminat călcatul?”
Uneori mă enervez, alteori ignor. Dar aseară a fost diferit.
“De ce-ți bați joc, Ioane?” l-am întrebat pe cel mai gălăgios dintre ei. “Crezi că e ușor ce fac? Crezi că nu mi-aș dori să fie altfel? Dar copiii ăia sunt ai mei și au nevoie de mine. Tu ce-ai face în locul meu? I-ai lăsa la orfelinat sau la rude? Ți-ai abandona proprii copii pentru că e ‘treabă de femeie’ să-i crești?”
S-a făcut liniște în crâșmă. Ioan a dat din umeri și a privit în berea lui.
“Hai noroc, Vasile,” a spus în cele din urmă. “Bei o bere din partea mea. Și… îmi pare rău pentru glume.”
Nu știu dacă am schimbat ceva în mințile lor. Probabil că nu. Dar pentru moment, a fost suficient.
Înainte să adoarmă, Maria mă întreabă uneori despre mama ei. De ce a plecat, dacă o să se întoarcă vreodată, dacă încă ne iubește. Sunt întrebări la care nu am răspunsuri bune. Cum să-i explic unei fetițe de unsprezece ani complexitatea relațiilor adulte? Cum să-i spun că uneori oamenii pe care îi iubim aleg să plece și să nu se mai uite înapoi?
“Mama te iubește în felul ei,” îi spun de fiecare dată. “Dar uneori adulții fac alegeri care îi duc departe de cei dragi. Nu e vina ta, și nu e ceva ce ai fi putut schimba.”
În nopțile când copiii dorm, stau uneori pe prispa casei, cu o țigară și un pahar de țuică, privind stelele. Mă gândesc la Elena și mă întreb dacă e fericită acolo, în Spania ei. Dacă își amintește de copiii lăsați în urmă. Dacă regretă vreodată alegerea făcută.
Nu o urăsc. Nu mai am energie pentru ură. Dar mi-e greu să înțeleg cum a putut rupe legătura cu proprii copii. Cum poate trăi știind că Maria o întreabă pe învățătoare dacă poate să-i trimită desenele ei în Spania. Cum poate dormi noaptea știind că Ionuț a rupt fotografia ei de ziua lui, apoi a lipit-o la loc când a crezut că nu-l vede nimeni.
Au existat momente când am vrut să renunț. Când oboseala era atât de mare încât adormeam lângă copii în timp ce le citeam povești. Când singurătatea era atât de apăsătoare încât singurul meu prieten părea să fie sticla de băutură. Când umilințele și glumele vecinilor mă făceau să mă întreb dacă n-ar fi mai bine să plecăm din sat, să începem o viață nouă undeva unde nimeni nu ne cunoaște.
Dar apoi, în fiecare dimineață, Maria vine și mă îmbrățișează înainte să plece la școală. Ionuț, deși în faza lui de adolescent rebel, îmi lasă câteodată bilete pe masa din bucătărie – “Mulțumesc pentru sandwich, a fost bun” sau “Mi-am făcut temele, poți verifica?”. Și știu că locul meu e aici, cu ei, indiferent cât de greu ar fi.
În România de azi, sunt atât de mulți tați care își cresc singuri copiii – unii pentru că soțiile au plecat în străinătate la muncă și nu s-au mai întors, alții din cauza divorțurilor sau deceselor. Dar majoritatea dintre ei sunt invizibili. Nu apar la televizor, nu sunt celebrați de Ziua Tatălui, nu primesc medalii pentru sacrificiul lor zilnic.
Pentru că, în mentalul colectiv, un tată care spală, gătește și crește copii singur e fie un erou de sacrificiu, fie o ciudățenie. Niciodată doar un părinte care face ce trebuie să facă pentru copiii săi.
Astăzi, când i-am adus pe copii de la școală, am găsit pe masa din bucătărie o oală cu sarmale și un bilet: “Pentru Vasile și copii. Să vă fie de bine. Florica.”
Vecina mea, o văduvă de șaizeci de ani, e singura care mă ajută uneori. Îmi mai aduce mâncare gătită, mai stă cu copiii când am treabă în oraș, mă învață cum să cos un nasture sau cum să curăț petele dificile de pe haine.
“Ești un tată bun, Vasile,” îmi spune ea mereu. “Nu-i lăsa pe proști să te demoralizeze.”
Când am pus copiii la masă și le-am servit sarmalele, Maria a întrebat:
“Tată, când cresc mare, o să găsesc pe cineva ca tine?”
“Ce vrei să spui?”
“Un bărbat care știe să facă de toate și care nu pleacă când e greu.”
Am simțit un nod în gât și n-am putut răspunde imediat. I-am mângâiat doar părul și am încuviințat din cap. Pentru că, în ciuda tuturor greutăților, în ciuda lacrimilor vărsate pe ascuns și a epuizării cronice, nu există niciun loc în lume unde aș vrea să fiu în afară de lângă ei.
Și poate că într-o zi, când vor fi mari, își vor aminti nu de ce le-a lipsit, ci de cât de mult au fost iubiți. Nu de mama care a plecat, ci de tatăl care a rămas. Nu de banii care n-au fost niciodată destui, ci de dragostea care a fost mereu din belșug.
Asta e tot ce-mi doresc – să cresc doi adulți care știu că valoarea unui om nu stă în ce face pentru a impresiona societatea, ci în ce face pentru a-i proteja pe cei care depind de el.
Înainte să sting lumina, verific ca totul să fie pregătit pentru dimineață. Uniformele călcate, ghiozdanele aranjate, sandvișurile planificate în minte. Mâine e o nouă zi de luptă, dar o voi înfrunta cu aceeași determinare.
Pentru că atunci când Maria își pune capul pe pernă și îmi spune “Noapte bună, tati, te iubesc”, toate sacrificiile din lume par un preț mic pentru privilegiul de a fi tatăl ei.